Viaţa e un labirint

Cautarea de joburi

Titlul articolului nu este filozofie.  E doar răspunsul unei fetițe de cinci ani la întrebarea „ce este viața?”. Și cum ne căutăm fiecare dintre noi calea spre împlinire în acest labirint, după fiecare colț mai avem câte o surpriză. Uneori, este o provocare căreia trebuie să-i facem față, un alt drum care ne întoarce în locul de unde am plecat. Dar alteori, din când în când, mai găsim și câte un „jolly joker” care ne scoate din încurcătură.

Intersecțiile din viața mea au devenit interesante datorită oamenilor cu care m-am întâlnit în mijlocul lor. Mulțumită lor, drumul meu a fost unul mai potrivit, mai eficient sau mai plin de voie bună. Mentorii sau îndrumătorii care îți rămân în memorie în momentele de bilanț nu au întotdeauna legătură cu un program formalizat, în care cineva își asumă grija față de tine.

Mentoratul, o legătură win-win

„MÉNTOR, mentori, s. m. Altoi dintr-o plantă bătrână grefat pe o plantă tânără pentru a-i transmite acesteia însușirile sale. – Din fr., lat. mentor, germ. Mentor.

Mentoratul este felul prin care oamenii îşi pot arăta interesul pentru dezvoltarea lumii în care trăiesc. Este una dintre cele mai oneste forme de a o face. Înseamnă răbdare şi atenţie pentru oameni, educaţie şi dezvoltare profesională purtată mână în mână cu descoperirea şi dezvoltarea autenticităţii fiecărui pretendent la creştere.”

Am preluat acest paragraf de la oamenii dragi mie, care s-au reunit sub acronimul CROS – Centrul de resurse pentru ­organizaţii studențești –, și îi aparține Corinei Gheonea. Sub umbrela CROS, fondator al Universității Alternative, zeci de tineri intră într-un program de mentorat și sunt călăuziți de alți tineri, ca și ei, dar cu mai multă experiență. Profilul care îi recomandă pe aceștia pentru a juca rolul de mentor ține de disponibilitatea lor de a-şi împărtăși experiența, de empatia cu care intră în această relație și de durata necondiționată a ei.

Cred cu tărie că, odată stabilită această punte între mentor și mentee, ea nu are nevoie de formalism ca să existe și că te poți reîntoarce către un mentor oricând simți nevoia. Mai știu din experiență că legătura care se creează este una win-win, învățarea bunelor practici fiind măsurabilă pentru ambele părți.

Mentoriii se aleg singuri în acest rol dacă întâlnesc persoane cu nevoi declarate, specifice, persoane dornice să le găsească o rezolvare. Nu de puține ori, în diverse împrejurări în care încercam să ajung mai repede la esența interlocutorului, am pus întrebarea: „Care sunt momentele importante din viața ta la care te-ai opri ca să spui cine ești?”. De fiecare dată, în răspunsurile primite, a fost vorba despre mai mult decât de situația în cauză și de o persoană pe care aceștia au avut-o în preajmă pentru ca drumul lor să poată continua cu sentimentul reușitei.

O experienţă relevantă

Lăsând deoparte generalitățile, teoria și poveștile altora, dar şi rolul de mentor pe care mi l-am asumat cu anumite persoane, mă voi opri la una dintre situațiile în care am fost mentee. Această experienţă informală mi-a dat cea mai limpede definiție a mentoratului, pe care o am în minte atunci când spun că sunt la rându-mi mentor.

Se întâmpla la începutul anilor 2000. Eram proaspăt întoarsă din concediul de maternitate (la cererea mascată a angajatorului) și plină de entuziasm, dorință de reușită și nevoie de recunoaștere profesională. Mi-am petrecut circa doi ani deslușind, printre declarațiile mai mult sau mai puţin oficiale, strategia companiei în care lucram deja de şapte ani și am decis să rămân în echipă. Mi-am concentrat eforturile ca să mă validez profesional prin programe și proiecte în afara organizației. Așteptam cu „ochii pe ceas” să se pună în practică ceea ce avea să se numească „strategia de dezvoltare și rebranding”. Într-unul dintre programele amintite, am întâlnit o femeie care mi-a reținut atenția mai mult decât prin competențele sale profesionale ajunse la excelență. Era verticală, discursul îi era congruent cu acțiunile întreprinse, iar în voce avea o forță pentru care simțeam că mulți bărbați ar invidia-o. Și, credeți-mă pe cuvânt, nu sunt o feministă, poate chiar dimpotrivă. Printre mentorii pe care i-am avut s-au numărat deopotrivă și bărbați. Modul ei de a fi mi-a dat încrederea de a vorbi, așa cum nu o mai făcusem cu nimeni despre neliniștile mele profesionale. Am derulat cu rapiditate povestea „cine sunt și cum am ajuns aici”, iar întâlnirile noastre au căpătat un sens.

Mentorul era ancora mea din afara vârtejului de la job, care mă ajuta să văd lucrurile mai limpede și să punctez acolo unde era nevoie. Pe scurt, la capătul unor discuții cu șeful meu privind implementarea proiectului la care lucrasem mai bine de doi ani, am fost informată că echipa care urma să conducă acest proces avea să fie formată numai din persoane care nu lucraseră în departamentul din care făceam parte. Aşadar, proiectul meu urma să se pună în practică fără mine. Nu-mi venea să cred! Era o decizie argumentată de credibilitatea oamenilor care vor „scrie” noua poveste, iar eu, care făceam parte din „vechea gardă”, nu aveam cum să o susțin.

Momentul în care relația mea de mentorat și-a adus reala contribuție a fost acela în care mi-am jucat singura și ultima carte. Mi-am spus povestea, aceeași, dar validată deja de mentorul meu, despre cine sunt, cum am ajuns aici și de ce eram îndreptățită să fac parte din noua echipă. La sfârșitul acesteia, îl convinsesem pe șeful meu expat să ceară o derogare în comitetul director pentru a fi numită în funcția pe care mi-o doream ca recunoaștere profesională.

Mi-am dat seama că nu aș fi avut niciodată coerența și puterea de a duce la bun sfârșit acest plan dacă persoana care apăruse în viața mea în calitate de mentor nu m-ar fi susținut. Întâlnirile cu ea mi-au arătat că ceea ce îmi doream era un lucru firesc și că nu ținea decât de mine ca proiectul să devină realitate.

Nu contează metoda, dacă rezultatul e cel dorit

Dar pentru că scriu la o rubrică de coaching, iar exemplul meu poate aluneca ușor în confuzia dintre diversele metode prin care poţi susține sau ajuta pe cineva să-și atingă obiectivele, o să mă opresc și la diferențele dintre acestea.

Cele mai frecvente confuzii apar între coaching şi mentoring. În timp ce mentorul are experiență în domeniu sau o ­multitudine de experiențe care-l îndreptăţesc pe discipol să se bazeze pe ele, ­coach-ul trebuie să rămână în rolul de suport fără a oferi soluții pe baza experiențelor sale. Coachingul este procesul prin care clientul îşi descoperă, cu ajutorul coach-ului, propriile resurse și face alegeri semnificative pentru el, ­maximizându-și potențialul de care dispune.

Însă oricare dintre metodele agreate este utilă pentru a te defini ca individ și a ajunge la împlinire personală și profesională.