Articol de: Rodica Nicolae, redactor-sef
E adevărat că trăim într-un spaţiu reglementat, unde acordurile sunt încheiate prin contracte semnate şi parafate. Astfel, părţile îşi iau toate garanţiile că acţiunile şi tranzacţiile lor de interes se vor derula la termenele şi în termenii financiari conveniţi de comun acord. Dar în jurul relaţiei contractuale mai există ceva, un fel de fluid emoţional, menit să asigure contractanţilor confort, iar relaţiei viitor şi coerenţă. Acel ceva se numeşte încredere. E cea care te trimite să cauţi producătorul de electrocasnice care şi-a făcut o tradiţie din siguranţă, cea care te face să reţii numărul de telefon al service-ului unde chiar ţi-a fost reparată maşina ori cea în numele căreia apelezi la banca despre care ştii că nu modifică dobânzile peste noapte. Încrederea este indispensabilă, aproape nimic nu se poate construi în absenţa ei. Nu e necesar un prea mare efort pentru a o recunoaşte în reţeaua de preferinţe de consum, în cea socială, în cea a furnizorilor şi a brandurilor ce dau dependenţă. Din nefericire, în ultimii ani, acest miraculos fluid al afacerilor s-a cam risipit, pierdere de pe urma căreia, cred eu, suferim bună parte din actuala criză. Dar până să citiţi despre toate acestea în revistă, vreau să vă spun o istorie cu tâlc
S-a întâmplat ca de curând să văd un documentar dintr-o serie dedicată accidentelor aviatice: o cursă internaţională, un pilot experimentat şi o supernavă dotată cu ultimele tehnologii de zbor. Chiar prea multe şi prea noi tehnologii, după cum s-a dovedit ulterior. Imediat după decolare, apare un incident la una dintre aripi, pilotul face manevrele speciale în caz de avarie, dar nava nu răspunde la comenzi. Indiferent cât reduce pilotul turaţia motoarelor, ele revin la cea maximă, ceea ce duce la aprinderea lor… urmată de prăbuşirea avionului. Din fericire, nici un deces, doar câţiva răniţi. Analiza cutiei negre demonstrează că nu fusese o eroare de pilotaj. Doar că nimeni nu-l informase pe comandant despre instalarea la bord a unui software care, în momentele critice, avea menirea să ignore manevrele umane. Compania producătoare a remediat ulterior problema. Pilotul, însă, în pofida consilierii psihologice, a simulărilor de situaţii critice şi a eforturilor personale de refacere psihică, nu a mai reuşit să ridice vreo navă de la sol şi a renunţat la carieră. De ce? Pentru că nu mai avea încredere în maşina zburătoare!…
(Foto: Aero Icarus, www.flickr.com)
