O scenă-i lumea…

Lumea e o scena

„Fii natural, fii tu însuţi!‟, „Fii așa cum eşti tu de obicei!‟. De câte ori nu vi s-a întâmplat să auziți astfel de îndemnuri sau sfaturi?…

Eu cred că dorinţele ori sfaturile acestea pentru autenticitate în stare pură nu pot fi puse în practică în orice împrejurare. Văd adesea în jurul meu oameni înneguraţi, negativi, parcă mereu obosiţi, supăraţi, oameni care parcă au mereu un nor deasupra capului. Dacă e cald, se plâng că e prea cald, dacă plouă, se plâng că plouă, dacă bate vântul, nu e bine, dacă se scoală devreme, sunt obosiți, dacă dorm până mai târziu, au o stare proastă. Când îi întrebi despre asta, îți răspund ceva de genul: „Dar ce, trebuie să fim toţi veseli, să râdem cu gura până la urechi, chiar dacă nu avem motiv?‟.

În opinia mea, ideea aceasta conform căreia ar trebui să-i arătăm lumii detaliile trăirilor noastre interioare, bucătăria noastră sufletească, budoarul emoțiilor noastre este una greşită. Nu cred că avem voie să ne fie indiferent ce mesaje transmitem, verbal sau non-verbal. După părerea mea, a declara “Dacă mă placi, bine, dacă nu, iară bine!” nu se cuvine.

De aceea, chiar dacă modul în care ne manifestăm trebuie să fie în concordanţă cu cine suntem noi, cu fiinţa noastră profundă, este bine să ţinem cont şi de nişte limite. „Lumea e o scenă‟, spunea Shakespeare. Dar sunt lucruri pe care le facem pe scenă şi lucruri pe care le facem doar în spatele scenei. Ne spălăm pe dinţi, ne pieptănăm în spatele scenei, ţinem o prezentare, dăm un interviu, vorbim cu colegii „pe scenă‟. A te cunoaşte pe tine însuţi presupune şi a te adapta situaţiei, a reacţiona conform contextului în care te afli.

Citește și: Gloria și decăderea cărții de vizită