Moneda care nu se depreciază

Moneda care nu se depreciază

de Andreea Doica, Trainer Interact

Îmi aduc aminte că acum câțiva ani un client ne-a cerut să organizăm un seminar care să ajute la creșterea nivelului de integritate şi încredere în cadrul organizației. În primă fază, știu că m-a uimit această cerere și mi-am pus întrebarea: „Se poate dezvolta integritatea ca orice altă competență? Nu este mai degrabă un dat – o ai sau nu o ai?” Încă nu am un răspuns, dar situația m-a provocat să mă gândesc la o altă chestiune și anume, la importanța încrederii în tot ceea ce facem.

 

Haideți să o luăm etimologic: „a se în-crede” derivă din „a crede”, a se simți confortabil în interiorul unei credințe. Încredere, conform dicționarului, mai înseamnă și lipsă de îndoială. „Și unde este problema?” ați putea întreba. Eu o văd în două aspecte: suferim de neîncredere ca societate și nu știm să ne gestionăm îndoiala.

Neîncrederea ne caracterizează, din păcate, și vedem dovezi ale ei peste tot în jurul nostru: în simple interacțiuni pe stradă, în relațiile dintre partenerii de afaceri, pe scena politică. A fi lipsit de îndoială nu înseamnă neapărat a nu o cunoaște sau a nu o folosi. Îndoiala, cântărirea lucrurilor este, până la urmă, o dovadă a procesului de gândire. Mi-e teamă însă că, de multe ori, fie abuzăm de ea – suntem sceptici din principiu –, fie o eliminăm orbește. Încă nu ne-am găsit un echilibru sănătos între a o folosi ca instrument al logicii și a o suspenda temporar pentru a apela la acel formidabil motor al energiei interioare – încrederea.

Fără a pretinde că am soluția la criza de încredere din societatea românească, pot să văd câteva zone de intervenție care ar avea șanse să îmbunătățească starea generală de lucruri la capitolul acesta. Este vorba despre încrederea în sine și în celălalt.

Încrederea se câştigă pas cu pas

Din perspectivă psihologică, încrederea de sine nu este înnăscută, ci se construiește pe parcursul vieții, în funcție de experiențele personale și influențele celor din jur. Vestea bună este că se construiește pas cu pas, ceea ce înseamnă că fiecare zi este o oportunitate de a mai pune o cărămidă la edificiu. Mă întâlnesc adesea cu încrederea în sine (sau cu lipsa ei) în sala de curs. Ea mi se pare esențială în dezvoltarea competențelor pe care și le-au propus cursanții mei, indiferent dacă este vorba despre abilități de prezentare, despre lucrul în echipă sau despre învățarea unei limbi străine. De multe ori, mi s-a întâmplat să amân o activitate practică legată de obiectivele specifice ale sesiunii pentru a avea o discuție cu participanții despre cât de mult cred ei că vor reuși să învețe ce și-au propus. Poate părea o abordare riscantă, care sacrifică practica.