de Rareș Manolescu, Managing Director, Blanchard International România
Mie îmi place să desenez. Și să mă joc cu diferite combinații de culori. Am descoperit asta pe când eram mic. Îmi aduc aminte că desenam absolut tot: pereții camerei – iar ai mei au zugrăvit cel puțin o dată prin casă –, foi de hârtie, copertele interioare ale cărților sau ale caietelor care îmi cădeau în mână, băncile de la școală. Nu am mers la școala de artă, nu am studiat desenul.
Poate că asta m-a ajutat să trec de momentul „Eu nu știu să desenez”, „Eu nu sunt artist plastic”. Da, eu nu sunt. Sunt doar un om obișnuit cu desenul.
Mai târziu, mult mai târziu, am realizat că această pasiune nedeclarată și totuși practicată (pe ascuns sau nu) s-a transferat cumva în felul în care îmi îndeplinesc responsabilitățile la job.
Mai concret, uitându-mă în urmă, îmi aduc aminte că în meseria de trainer am căutat mereu să fac lucrurile într-un fel mai… artistic: să îmbin culori sau un design cu sens în slide-uri, să mă preocup ca sala în care vin oamenii să fie aranjată într-un anume fel. Ca vânzător, îmi aduc aminte cu câtă grijă lucram (și lucrez) la propuneri pentru a arăta ca niște mici tablouri.
De unde vine motivaţia?
De la aceste mici reacții mai mult inconștiente în diferitele sarcini zilnice, mai târziu, când am început să mă întreb ce e cu motivația oamenilor, de ce unii muncesc cu drag și alții se plâng continuu că nimeni nu îi motivează să muncească, am descoperit că pot să îmi folosesc această abilitate practicată din copilărie ca să mă bucur inclusiv de sarcinile pe care le detest sau care nu mă încântă neapărat.
Mai mult, am realizat că pot să-mi creez singur un mediu sau spațiu de lucru care să mă energizeze și că nimeni nu poate să facă asta mai bine decât mine, pentru simplul, banalul și, poate, evidentul motiv că eu sunt cel care mă cunosc cel mai bine. Pare logic, nu? Și dacă e așa de logic, de ce sunt oameni care în continuare așteaptă sau cer să fie motivați de alții?
Și dacă suntem (încă) la început de an de business, poate că merită să aruncăm o privire asupra următoarei teme: cum poți să îți cauţi singur ceva care îți poate da energie și susține motivația pe o perioadă mai lungă de timp în ceea ce faci?
Am observat că, probabil, unii oameni au fost dezvățați în timp să fie în contact permanent cu nevoile lor și în special cu acele nevoi generice, care aparțin speciei noastre: autonomie, conectare, competență.
Dacă vă uitați la copiii de vârstă preșcolară, puteți să observați accese sau comportamente evidente în sensul satisfacerii acestor nevoi: vor să exploreze ce e în jur, sunt creativi mult peste nivelul unui adult în a negocia și a împinge limitele stabilite de părinți (presupunând că părinții știu cum să facă asta și că nu sunt doar niște adulți care reacționează agresiv – verbal sau fizic – la ceea ce face copilul), vor să învețe tot timpul și le place asta, caută să fie în contact cu oamenii.
Pentru liniștea celor pasionați de statistici, am descris mai sus comportamentele întâlnite cel mai frecvent. Există și copii mai puțin activi, există și copii mai temători de cunoașterea lumii, există mereu… excepții. Prefer să mă uit la ceea ce întâlnesc cel mai frecvent.
Educaţia poartă o parte din vină
Ce s-a întâmplat cu unii dintre adulții care au fost, probabil, la fel de liberi, curioși și înfometați de cunoaștere în copilărie, dar care acum se află la polul opus sau pe acolo, e aceea că au avut parte de „educație” în școală și, eventual, în familie.
E posibil ca această educație să le fi influențat inclusiv felul în care își percep rolul, autonomia în relație cu alții și cu ce fac ei, curiozitatea de a învăța lucruri noi fără a se frustra. Adică e posibil să fi avut parte de „Trebuie să înveți foarte bine și să iei note mari”, „Tu ești copilul meu și așa vei fi mereu”, „Nu face asta, că ne faci de rușine”, „Trebuie să mănânci tot din farfurie, așa fac oamenii”, „Trebuie să…”. Și pentru că „trebuie să”, unii dintre adulții de azi așteaptă ca altcineva încă să le spună ce „trebuie să”. Inclusiv legat de motivația și energia de a munci.
Mergând mai departe cu presupunerea mea, îmi dau seama că, poate, există oameni care în prezent nu concep că ei sunt autonomi. Adică nu înțeleg că ei sunt sursa alegerilor pe care le fac în viață.
Că, de fapt, în orice moment, ei fac alegerile care le influențează inclusiv motivația. Și, de exemplu, dacă un adult a ales să lucreze la o anumită companie, asta vine la pachet cu atmosfera de acolo, cu un anumit manager și cu anumite condiții sau constrângeri. Am întâlnit persoane care, deși aleg anumite activități, dau vina pe alții pentru nefericirea pe care o trăiesc din cauza alegerii făcute.
Încercând să înțeleg aceste mecanisme, am realizat că pot face ceva care să îmi creeze măcar un mediu mai plăcut la muncă. Chiar dacă am ales (poate din lipsă de variante) un loc de muncă mai puțin plăcut sau cu sarcini care nu mă încântămereu, am început să mă întreb ce pot să fac pentru a nu mă plictisi sau pentru a nu ajunge deconectat sau dezinteresat.
Ce fac, concret
Una dintre activitățile pe care le derulez cu o frecvență destul de mare și care tinde să devină repetitivă este susținerea de traininguri. Am câteva cursuri pe care le țin pentru diferiți clienți și în timpul cărora predau aceleași modele. Am realizat, în timp, că încep să mă plictisesc atunci când repet săptămânal aceleași cuvinte sau idei (chiar dacă altor oameni).
Și că risc să scad calitatea a ceea ce fac, fapt inacceptabil pentru mine și principiile după care mă ghidez. Și, întrebându-mă ce pot face ca să îmi mențin singur motivația (căci nimeni nu poate să mă motiveze), am descoperit că aș putea încerca să integrez pasiunea mea pentru desen în activitatea de trainer.
Acum cinci ani, am decis ca atunci când scriu pe tabla de flipchart să includ desene. Să văd cum este, ce reacție au oamenii, cum mă simt eu, dacă mă încurcă sau nu. Evident, era un risc. Dacă nu cumva mă percepeau participanții ca fiind „din alt film”, pentru că la un workshop de leadership fac și desene. Surpriza plăcută a fost că, pe de o parte, am primit un feedback pozitiv de la participanți („ne place cum desenezi, știm că nu ești artist”), iar pe de altă parte, am început să simt un alt fel de energie.
Am reușit astfel ca, în cinci ani, să îmi creez un mediu în care, deși fac o muncă repetitivă, să includ o activitate care îmi dă energie și mă face să mă simt mereu curios, mulțumit și uimit de rezultat (pentru că nu desenez aceleași lucruri).
Am fost mereu întrebat cum am ajuns să desenez în training. A fost o decizie conștientă, pornind de la neliniştea: „cum previn un potențial dezinteres față de ceea ce fac?“, „ce activitate îmi place foarte mult, hobby sau pasiune, care să îmi dea energie?“ și „cum pot adapta și integra acea activitate în jobul meu?“. Mi-a luat ceva timp să îmi dau seama. Răspunsul nu a venit pe loc.
Extinderea în alte activităţi
Nu este singura zonă în care am integrat asta. Folosirea Excel-ului nu este pentru mine o pasiune. Ca să pot lucra mai motivat cu acest instrument, petrec niște timp să colorez linii, coloane sau căsuțe, astfel încât să arate într-un fel în care mi se activează bucuria de a lucra. Doar eu pot face asta, pentru că e cam greu ca altcineva să viseze ce îmi place mie, ce îmi dă energie sau mă motivează.
Așadar, invitația pe care ți-o lansez, dacă te întrebi cum ai putea să îți găsești o motivație în plus sau diferită pentru acest an, este să reflectezi la următoarele întrebări și să îți cauți răspunsuri:
– ce activități te pasionează sau îți dau energie?
– ce poți lua din activitatea respectivă ca principiu sau metodă și să aplici în sarcinile tale zilnice?
– cum poți să adaptezi sau să integrezi total sau parțial activitatea sau principiile ei în ceea ce faci, pentru a-ți crește energia și motivația?
– cu cine te poți consulta despre cum să integrezi în ceea ce faci zilnic (și poate nu îți place) o activitate care îți dă energie?
– cum vrei să testezi pentru o perioadă ceea ce faci în mod diferit, astfel încât să decizi dacă rămâi cu această alegere sau schimbi?
