Cum să afli ora exactă

Cum să afli ora exactă

Câteodată, este bine dacă poţi să te îndepărtezi puţin de drumul pe care ai pornit. Pentru că drumurile bătătorite, asfaltate, semnalizate sunt făcute de cei care trebuie să ajungă în acelaşi fel dintr-un loc în altul. Pentru că pe drumurile pe care merg toţi nu o să găseşti decât lucrurile pe care le găsesc toţi ceilalţi.

Ca părinte, nu vrei să auzi că i-a apărut ceva copilului tău care ar putea fi un semn de boală. Mai rău, ceva neidentificat. Dar…

Răzvan, lui Andrei i-au apărut nişte pete roşii pe frunte! Vino să le vezi, nu ştiu ce pot fi!

M-am dus la el, i-am pus mâna pe frunte. Părea ok. Era vioi şi vesel, ceea ce, de obicei, e un semn bun. Petele păreau într-adevăr ciudate: una chiar în mijlocul frunţii şi una deasupra sprâncenei din dreapta, compuse din multe puncte mici şi roşii. Îmi păreau extrem de familiare, dar nu îmi aminteam unde le mai văzusem.

Ce ai făcut? Te-ai frecat de ceva cu fruntea? Te-ai lovit?

Nu, nu am făcut nimic!

Te doare, te mănâncă?

Nu!

Mister. Bineînţeles, pasul unu, Google. Mare greşeală! Niciodată, dar niciodată nu trebuie să încerci să pui un diagnostic tu, fără pic de pregătire medicală, conform cu ceea ce îţi afişează un motor de căutare. Mai ales dacă eşti un pic paranoic, ipohondru şi este vorba despre copilul tău. Nu sunt decât „aproximativ 232.000 de rezultate”. Cu poze, cu descrieri şi cu posibile diagnostice. Dintre ele, se potrivesc cu ceea ce vezi la copilul tău vreo 50.000. Iar variantele de posibil diagnostic variază de la simple dermatite până la probleme cu ficatul, cancer sau SIDA.

După vreo oră de căutări, nu aveam nici un rezultat. Doar foarte multe griji suplimentare, pe care nu le cunoscusem cu o oră în urmă. Aşa că am trecut la pasul doi: am sunat niște doctori. Era 11 noaptea, oră care nu are nici o relevanță atunci când e vorba despre copilul tău. După trei doctori deranjaţi şi un pic nervoşi (doi cunoscuți şi unul necunoscut, de la o linie de urgenţă), eram la fel de nelămuriţi şi chiar mai îngrijoraţi.

Stăteam şi ne gândeam: să plecăm cu el la urgenţă? O fi urgenţă sau ne înjură ăia de la spital? Să aşteptăm până mâine? Copilul pare ok. Dar de unde să ştim noi? Doar nu suntem medici. Şi, oricum, nici medicii nu par să ştie (parcă au lipsit toţi de la cursurile de diagnostic prin telefon, pe care orice părinte se aşteaptă ca medicii să le fi făcut…).

Şi totuși… unde am mai văzut eu pete de genul ăsta? Îmi erau foarte familiare, dar nu îmi aminteam. ­

Mi-am aprins o ţigară şi am început să îmi pun neuronii obosiţi la treabă, răscolind prin fişiere de memorie ascunse în foldere neaccesate de ani de zile. Motorul meu de căutare nu este foarte performant, în sensul că informaţia nu este indexată, clasificată şi arhivată corespunzător.

Dar, până la urmă, pe la jumătatea ţigării, am prins o imagine. O imagine cu mâna mea de când eram copil şi făceam ceasuri pe încheietura mâinii. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, dar când eram mici (cel puţin cei din generaţia mea), dacă te muşcai de pielea de pe mână exact în locul unde se pune ceasul, urmele lăsate de dinţi îţi arătau ora exactă. Dacă nu ştiaţi asta, încercaţi.

O să vedeţi că e adevărat. Cu condiţia să fiţi copii…

În procesul împungerii pielii cu dinţii (de obicei, caninii arătau ora), trebuia să ţii cumva de piele să nu alunece, aşa că puneai buzele pe piele şi sugeai. Ocazie cu care apăreau pe piele mici pete de sânge. Exact ca cele de pe fruntea lui Andrei.

M-am ridicat brusc şi am strigat:

Nevastăăăăăăă, vino încoace! Știu ce are copilul şi tu eşti de vină!

A venit într-un suflet:

Ce e?

Păi, cum l-ai lăsat să se joace azi de dimineaţă, când făceai curăţenie prin casă?

Fața i s-a luminat deodată şi i-a apărut o expresie de uşurare:

Cu aspiratorul! Îşi aspira părul şi l-a lipit şi de frunte de câteva ori!

Atât de simplu. Se jucaseră cu aspiratorul. Şi până am făcut legătura între un joc din copilărie, o imagine pe care o văzusem ultima dată cu cel puţin 25 de ani în urmă, şi un alt joc pe care aproape nici nu îl băgasem în seamă în dimineaţa respectivă au trecut nişte ore foarte solicitante psihic şi pline de incertitudini.

Câteodată, soluţia este foarte simplă. Pentru a rezolva o problemă apărută, te zbaţi zile întregi, citeşti, discuţi cu cei care au experienţă, emiţi ipoteze şi încerci variante, pierzând din vedere lucrurile evidente, care au fost lângă tine tot timpul.

Ca să găseşti drumul spre casă, e bine să o mai iei din când în când pe acolo pe unde mergeai când erai copil, când tufișul, pădurea şi poiana erau mai interesante decât strada principală. Şi când puteai să afli cât e ceasul muşcându-te de mână.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •