Despre minciună, cu sinceritate

de Ciprian Marius Bujor – Consultant în cadrul Linkage România, fost ofiţer operativ încadrul Serviciului Român de Informaţii, absolvent al Facultăţii de Istorie, din cadrulUniversităţii Iaşi şi al Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti. 

Dacă ar fi să ne luăm după statisticile care ne arată că într-o conversație de zece minute spunem, fără să ne dăm seama, până la trei minciuni, am putea afirma fără prea mare teamă că am greși că minciuna este un viciu.[1] Poate nu la fel de vizibil precum fumatul, însă uneori cu urmări la fel de grave. Nu este de mirare că în aceste condiții, unul dintre dezideratele dintotdeauna ale umanității a fost acela de a reuși să citească gândurile. Nu știu dacă a făcut cineva vreo statistică, dar, la o căutare sumară pe internet, am găsit aproape la fel de multe cărți și filme despre acest deziderat precum, de pildă, despre dorința de a zbura.

Având în vedere aceste considerații, poate că nu ar fi rău să analizăm puțin ce anume stă la baza acestei dorințe de a ști care sunt intențiile adevărate ale celorlalți. Ce anume îi sperie pe oameni în afară de teama naturală de necunoscut? În mod cert, minciuna inspiră teamă pentru că pune sub semnul întrebării eșafodajul întregului nostru sistem de valori. A nu putea avea încredere în cel de lângă tine, încă din cele mai vechi timpuri, a constituit o piedică de netrecut în clădirea unei comuniuni de interese.

Conform uneia dintre definiții, minciuna este „denaturarea intenționată a adevărului, având ca scop înșelarea cuiva.”[2]Totuși, definiția nu cuprinde totalitatea motivațiilor care îi împing pe oameni către lipsa de onestitate.

Minciuna poate fi nevinovată – de exemplu, atunci când are ca scop mulțumirea cuiva ori dorința de face pe plac –, și gravă,atunci când urmările pot afecta negativ destinul unor persoane, precum în cazul tăinuirii unei ilegalități.

Minciuna are patru caracteristici definitorii:

–          trebuie să includă o afirmație ori aparență falsă;

–          trebuie să aibă un receptor, altfel ar fi auto-amăgire;

–          trebuie să existe intenția de a duce în eroare, altfel ar fi doar o greșeală;

–          trebuie să existe un context al adevărului, adică oamenii să nu-și dea seama că situația prezentată este ireală și să nu aleagă să suspende critica rațională, precum atunci când se uită la un film S.F. ori când citesc un basm.[3]

Pentru că minciuna face atât de mult parte din viața noastră, învățăm să o folosim încă din copilărie, atunci când descoperim că, dacă transmitem anumite semnale, putem obține reacții dorite din parte adulților. Aceștia din urmă contribuie fără să vrea la îmbunătățirea abilităților de a minți ale progeniturilor când îi învață că este politicos să se prefacă că apreciază un cadou primit, că îi bucură vizita unei mătuși pupăcioase și mustăcioase ori când îi pedepsesc după ce au recunoscut o greșeală. În timp, devin din ce în ce mai experimentați în lansarea unor semnale false și în ascunderea unor sentimente.

Detectarea minciunii a preocupat oamenii din cele mai vechi timpuri, iar metodele utilizate au fost foarte ingenioase, pornind, de cele mai multe ori, de la considerentul că omul nu-și poate controla reacțiile fiziologice la stimulii externi. În China antică, persoanele interogate erau obligate să țină în gură orez, considerându-se că atunci când mint salivația scade și ar fi fost imposibil să mai vorbească. În prezent, deși contestat în anumite medii, testul poligraf este un mijloc răspândit și instituționalizat de depistare a comportamentului simulat.

În ultimul secol, numeroși oameni de știință au studiat mecanismele prin care poate fi depistat comportamentul simulat, cu accent asupra congruenței dintre limbajele verbal și corporal și micro-expresii. În ciuda abundenței de informații pe această temă, a deveni un detector de minciuni uman nu este facil. Este nevoie de mult exercițiu, training specializat, de foarte multă răbdare și de o experiență de viață bogată, pentru că este o certitudine că nu poți afla o minciună dacă nu știi să spui una fără a fi depistat. Nu întâmplător, cei mai mulți oameni au o rată de succes în depistarea minciunilor puțin peste 50%, adică aproape egală cu șansa. Proverbul românesc „minciuna are picioare scurte” este în sine un neadevăr menit a ne liniști, succesul de care s-au bucurat zeci de campanii de dezinformare ori sutele de vieți paralele ale spionilor de pe tot mapamondul fiind o dovadă în acest sens.

 

 


[1]http://www.eurekalert.org/pub_releases/2002-06/uoma-urf061002.php

[2]http://dexonline.ro/definitie/minciuna

[3]Pamela Meyer, Liespotting. Proven techniques to detect deception, Amazon Kindle Edition, location 722.