Puterea nu se dă, se ia!

Nu am mai luat niciodata decizii in locul altcuiva

Dintre toate felurile de dependență pe care le știu, cea mai păcătoasă, în organizații, e dependența de autoritate. Ea e naturală, la noi toți, e un reflex al relației cu părinții, dar în doze mari produce efecte devastatoare. În primul rând, produce delegare de jos în sus. Oamenii dependenți hrănesc egoul și sentimentul de importanță al celor de care depind. Apare o relație simbiotică, în care superiorul ierarhic preia treptat din ce în ce mai multe responsabilități ale subordonatului. Asta duce nu doar la eliberarea ultimului de stresul deciziei, dar și de povara de a gândi și de a căuta soluții. Șeful are mereu răspunsul și e foarte pregătit și fericit să-l dea. Mai mult decât atât, dacă nu i-l ceri, se supără, se simte exclus și neimportant.

Dependența în organizații funcţionează și de sus în jos. Șefii care se încarcă cu responsabilitățile subordonaților se simt poate bine, pentru că sunt în control: nimic nu le scapă și nimic nu se face fără ei. În schimb, sunt ultra-ocupați, de regulă, cu treburi care nu sunt ale lor, iar de ale lor nu se ocupă nimeni. Eu mă ocup consultanță strategică, iar unul dintre principalele obstacole pe care le întâmpin în organizații este acela că managerii superiori nu au timp să își rupă pentru un off-site de strategie de două zile, pentru că sunt prea ocupați. Când întreb cu ce sunt ocupați, de vreme ce primul rol pe care-l declară e acela de a superviza strategia, aceea pe care nu au timp să o creioneze, se opresc mirați în loc. Nu le place întrebarea pentru că expune miezul problemei: fac treaba altora și nu au timp de a lor.

În cariera mea de manager, am trecut și eu pe aici. Salvarea mea a fost aceea că, fiind leneș, nu prea îmi place să fac nici munca mea, darămite pe a altora. Așa că mi-am cumpărat un pix Montblanc de argint, pe care-l țineam pe masă. Când venea cineva la mine cu eterna deschidere „Şefu’, am o problemă”, ridicam pixul și întrebam: „Unde semnez?”. „Ce să semnezi?”, venea răspunsul. „Păi, uite, eu am un singur lucru pe care tu nu-l ai: autoritate. Dacă ai venit la mine, înseamnă că ai venit după ea. Dacă vrei autoritatea mea, trebuie să-mi dai un document pe care să semnez. Autoritatea se certifică prin semnătură”. „A, păi nu, voiam doar să ne sfătuim”. „OK, perfect, dar, uite, pun pixul jos. Acum nu mai sunt șeful tău. Acum sunt Adi, un coleg cu care te sfătuiești. E posibil să spun prostii monumentale, să nu vii vreodată să-mi spui că eu ți-am zis să faci așa. Ne sfătuim, te ajut, dar decizia e a ta și numai a ta.”

Nu vreau să zic că am făcut bine și în nici un caz nu vă recomand să faceți așa. Oamenii au nevoie și de îndrumare, și de facilitarea interacțiunilor cu alte funcțiuni, și de coaching, și de arbitrarea conflictelor, și de organizarea cadrului în care acționează. Nu știu mereu care e soluția, aşa că e absurd să le ceri mereu să aibă una. Dar ceva tot am obținut cu metoda asta radicală: nu am mai luat niciodată decizii în locul altcuiva.

(Foto: Sebastien Wiertz, www.flickr.com)

  •  
  •  
  •  
  •  
  •