Dialogul social – miza modificării Legii nr. 62/2011

Maria-Ecaterina Burlacu, Associate, Peli Filip

Deşi Legea nr. 62/2011 – Codul de dialog social – a fost adoptată numai cu un an în urmă, la iniţiativa principalelor confederaţii sindicale, în luna iulie a anului 2012, Guvernul publică un proiect de ordonanţă de urgenţă care propune modifi cări semnifi cative ale ei. Propunerea de modificare survenită la mai puţin de un an de la intrarea în vigoare a Codului de dialog social a stârnit reacţii puternice atât din partea susţinătorilor proiectului pentru care Codul de dialog social constituie o piedică în activitatea sindicală, cât şi din partea organizaţiilor patronale, din perspectiva cărora prin Legea 62/2011 s-a reinstituit echilibrul în dialogul social.

Necesitatea modificării Legii nr. 62/2011 a fost justificată de executiv în principal prin nevoia de stimulare a dialogului social. S-a considerat că trebuie stimulată încheierea de contracte colective la toate nivelurile şi că este necesară relaxarea prevederilor care reglementează reprezentativitatea organizaţiilor sindicale. În acest context, nu putem să nu observăm că propunerea de modificare, aşa cum transpare şi din nota de fundamentare, nu este altceva decât revenirea la reglementarea anterioară, cu unele „îmbunătăţiri” în favoarea sindicatelor.

În plus, este percepută şi o senzaţie de instabilitate şi confuzie, pe care o generează succedarea la termene atât de scurte a unor modificări de substanţă într-un domeniu în care principiile de predictibilitate şi stabilitate ar trebui să fie mai presus de interesele particulare ale părţilor implicate în dialogul social.

Proiectul, actualizat în august 2012, a fost trimis pentru analiză si Comisiei Europene, şi Fondului Monetar Internaţional, care a dezaprobat majoritatea modificărilor, dar mai ales intenţia de a modifica o lege de importanţa Legii dialogului social prin ordonanţa de urgenţă, ocolind astfel procedura legislativă completă şi riguroasă pe care proiectul ar parcurge-o pentru adoptarea prin dezbatere parlamentară. La nivel de conţinut, cele mai importante aspecte pentru care se propun modificări substanţiale sunt nivelurile la care să se aplice contractele colective de muncă, reprezentativitatea participanţilor la dialogul social, precum şi aspecte legate de organizarea şi funcţionarea sindicatelor, de declanşarea şi soluţionarea conflictelor de muncă.

Contracte colective de muncă. Două sunt ideile care rezumă modificările principale propuse în această direcţie:

• reintroducerea contractului colectiv de muncă la nivel naţional;

• revenirea la aplicabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de sector tuturor angajatorilor şi angajaţilor dintr-un sector, chiar dacă aceştia nu au fost reprezentaţi la negocieri.

Ca urmare a intrării în vigoare a Codului de dialog social, s-a eliminat Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional. Deşi era rezultatul negocierii dintre o minoritate a patronatelor şi a sindicatelor active în România, acesta era aplicabil tuturor angajatorilor din economia naţională, întocmai ca şi legea. De fapt, rolul lui principal era de a mări unele drepturi din lege (de ex., salariul minim pe economie, numărul minim de zile de concediu, aspecte legate de timpul de muncă etc.) în favoarea angajaţilor, fără a aduce noutăţi semnificative.

Modificarea a fost percepută de către angajatori ca salutară, având în vedere contextul economic dificil în care ne aflăm, aducând mai multă libertate de mişcare părţilor implicate în dialogul colectiv la nivel inferior şi având un semnificativ potenţial de stimulare a competiţiei în toate sectoarele economiei.

De cealaltă parte, confederaţiile sindicale nu au fost la fel de receptive la efectele acestei schimbări şi au depus eforturi constante pentru   revenirea la legislaţia anterioară anului 2011. Propunerea de revenire la Contractul colectiv de muncă la nivel naţional a fost comentată cu rezerve şi de către Comisia Europeană şi FMI, care au solicitat îndeosebi ca acordurile colective naţionale să nu includă aspecte legate de salarii şi să nu urmărească irosirea progreselor realizate prin adoptarea Codului Muncii în mai 2011, menţionându-se cu titlul de exemplu reglementarea timpului de lucru.

În ceea ce priveşte contractele collective la nivel de sector, anterior anului 2011 şi adoptării Legii 62/2011 a dialogului social, legislaţia părea să indice că (în ciuda pragului scăzut de reprezentativitate necesar pentru intrarea în vigoare a contractului) contractual colectiv de muncă la nivel de ramură este obligatoriu pentru toate societăţile care au obiecte principale de activitate incluse în respectiva ramură printr-o anexă la  contractual colectiv de muncă la nivel naţional. Au existat însă şi numeroase soluţii jurisprudenţiale în favoarea ideii că un contract nu ar trebui impus unor unităţi care nu au participat în nici un fel la negocierea acestuia.

Prin Legea nr. 62/2011, a fost ridicat pragul de reprezentativitate necesar pentru negocierea contractelor sectoriale şi mai ales s-a reglementat expres aplicarea contractului de sector numai societăţilor care sunt reprezentate la negocieri prin federaţiile patronale ale căror membre sunt şi cărora le-au dat un mandat în acest sens. Proiectul de modificare a Legii 62/2011 propus de confederaţiile sindicale vine cu sugestia de restabilire a regulii conform căreia toate unităţile din sector vor fi supuse contractului colectiv de muncă încheiat la acest nivel, indifferent dacă acestea au fost sau nu reprezentatela negocieri.

Cu privire la această propunere, Comisia Europeană şi FMI au solicitat insistent ca autorităţile să se asigure de respectarea pragului de 50% din numărul total de salariaţi din sector, fie doar la patronate, fie atât de sindicate, cât şi de patronate. Ar trebui, deci, să fie exclusă situaţia în care organizaţiile sindicale fără o reprezentare cu adevărat legitimă la nivel de sector să atragă aplicabilitatea unui contract colectiv de muncă la nivelul întregului sector economic. În aceeaşi ordine de idei, mergând la un nivel mai jos, proiectul propune şi revenirea la obligaţia de negociere colectivă anuală la nivel de unitate.

Eliminarea acestei obligaţii prin Legea 62/2011 a dialogului social a reprezentat un pas înainte în sensul asigurării unei stabilităţi pe termen mediu în cadrul companiilor. În administrarea bugetului şi a planurilor de afaceri pe termen mediu al oricărei companii, o asemenea obligaţie introducea un element de incertitudine în privinţa costurilor cu resursele şi atrăgea, în schimb, o reticenţă în negocieri din partea angajatorului, greu de înlăturat în condiţiile acestei inegalităţi între participanţii la dialogul colectiv.

Organizațiile sindicale. Se propun numeroase modificări în ceea ce priveşte reglementarea actuală a organizaţiilor sindicale: scăderea numărului de angajaţi necesar pentru constituirea unui sindicat, posibilitatea ca un sindicat să fie înfiinţat şi de angajaţi care nu sunt din aceeaşi companie, scăderea cerinţelor de reprezentativitate, diverse facilităţi economice şi fiscale pentru funcţionarea sindicatelor.

Astfel, proiectul propune coborârea pragului de reprezentativitate la nivel de unitate la 35% (faţă de 50% +1 în prezent), revenind la a permite coexistenţa mai multor sindicate reprezentative în aceeaşi unitate. Deşi Comisia Europeană şi FMI au apreciat în mod pozitiv această propunere de modificare, mulţi angajatori declară că nu sunt de acord cu o re-divizare a vocii angajaţilor în unitate, întrucât generează dificultăţi semnificative în comunicare, prelungiri şi costuri, de multe ori inutile, în negocierile colective.

Proiectul propune şi:

• acordarea posibilităţii confederaţiilor sindicale naţionale de a reprezenta federaţiile sindicale nereprezentative la nivel de sector sau grup de unităţi;

• acordarea posibilităţii federaţiilor sindicale la nivel de sector şi grup de unităţi de a reprezenta sindicatele nereprezentative în cadrul negocierilor de contracte colective de muncă la nivel de unitate. Criticabile sunt criteriile de reprezentativitate propuse de proiect, dar şi modul neomogen în care sectoarele de activitate au fost configurate de către Guvern în decembrie 2011. Aceasta înseamnă că anumite organizaţii sindicale s-ar putea implica lesne în negocierea unui contract colectiv într-un sector/o companie, deşi nu sunt în măsură să reprezinte în mod  corespunzător interesele majorităţii angajaţilor acelui sector sau acelei companii.

Conflicte de muncă. Propunerea de eliminare a etapelor prealabile declanşării unui conflict de muncă şi a interdicţiei exprese de a declanşa un  astfel de conflict pe durata valabilităţii unui contract colectiv de muncă, măsuri care, în legislaţia actuală, sunt menite să evite proliferarea grevelor, ar putea deschide o adevărată cutie a Pandorei în relaţiile dintre angajatori şi organizaţiile sindicale. Slăbirea acestor măsuri preventive  in materia conflictelor de muncă poate da naştere la abuzuri din partea organizaţiilor sindicale, ori de câte ori nu se ajunge la un acord cu cele  patronale.

Ne putem imagina efectele unei astfel de modificări în condiţiile în care aceste părţi au în principal interese contrare, situaţiile de dezacord fiind omniprezente. Mai mult, a admite posibilitatea de declanşare a conflictelor de muncă la nivel de secţii sau compartimente, după cum prevede proiectul, înseamnă a accepta că voinţa unei minorităţi, cum ar fi angajaţii dintr-o singură secţie, poate paraliza activitatea unităţii chiar dacă majoritatea angajaţilor nu intenţionează să declare grevă. Deocamdată, întregul proces de adoptare a proiectului pare să se fi oprit odată cu primirea comentariilor finanţatorilor României.

Nu există nici o reacţie clară în sensul unei potenţiale renunţări la proiect sau al continuării acestuia prin îndeplinirea tuturor cerinţelor formulate de părţile interesate. Ne aşteptăm însă ca, în prima jumătate a acestui an, să avem o imagine cât de cât clară cu privire la soarta acestei propuneri de legiferare de o importanţă deosebită pentru toţi jucătorii din economie.