Dependenţele au condus la devenirea noastră

Putem vorbi astazi despre mentorat formal si informal.

Omul zilelor noastre ar dori să fie pe deplin stăpân pe soarta sa, să aibă controlul absolut asupra oricărui eveniment, să controleze riscurilepână la a le reduce la zero. În realitate, suntem dependenţi în mare măsură de neprevăzutul zilei de mâine şi, de asemenea, unii de alţii.

În profesie, cred că cea mai mare dependenţă este cea de munca în sine. Dacă restul sunt unelte, dependenţa de muncă este ideologică. Astăzi, oamenii nu mai muncesc pentru a deveni, a se transfigura, ci pentru a realiza, pentru a dobândi. Emil Cioran scria într-un eseu că „Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. […] în lumea modernă, munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea, omul nu se realizează, ci realizează.” Aşa stând lucrurile, nu ştiu cât mai putem vorbi despre pasiunea în muncă sau despre dragostea pentru meseria aleasă.

Toţi suntem dependenţi, întrucât fiecare dintre noi trebuie să lucreze ceva, însă ceea ce contează este să ne transformăm dependenţa faţă de muncă într-o creştere personală, spre un om mult mai împlinit. Dependenţi de „civilizaţie”, de idolii lumii moderne, de telefon, de internet, obsedaţi de imagine, poziţionare, brand personal, transformaţi prin raportarea la judecăţile celor din jur, cred că am renunțat la a mai fi autentici.

Eu depind, în primul rând, de zâmbetul soţiei, pe care îl port în suflet de la primul moment al dimineţii, când ne luăm rămas bun, până la sfârşitul zilei… De zâmbetele copiilor, care, alături de al soţiei, constituie esenţa motivaţiilor care mă animă peste zi.

Depind de echipa cu care lucrez, fără de care nu aş putea produce rezultate. Şi aici mă refer atât la oamenii care lucrează în subordinea mea, cât şi la cei care lucrează în diferite structuri transversale, care nu ar obţine, la rândul lor, rezultate fără implicarea oamenilor din execuţie. De curând, cineva îmi atrăgea atenţia că într-o anumită industrie, în acelaşi tip de întreprindere, există jucători care îşi numesc echipele din structurile centralizate „oamenii de la sediu”, dar şi jucători care le spun „departamente de suport”. Între aceste două formulări este o diferenţă de la cer la pământ, însă este aceeaşi dependenţă, privită din două unghiuri diferite.

În afară de dependenţa de muncă, ar mai fi dependenţa de tehnologie, de reţelele sociale, pe care au dezvoltat-o în special tinerii din generaţia Y. Noi, ca manageri, va trebui să o înţelegem şi să o luăm serios în considerare.

Aşa cum fiecare dintre noi ne naştem neputincioşi, dependenţi de braţele mamei, şi creştem până la condiţia omului matur, când suntem încântaţi să ajutăm la creşterea copiilor noştri, şi în viaţa profesională, avem dependenţe până la dobândirea unui nivel la care noi înşine putem contribui la dezvoltarea celorlalţi. Cele mai frumoase relaţii de mentorat, spre exemplu, au rodit într-atât încât ucenicul a devenit, la rândul său, sfătuitorul maestrului.

Într-o conferinţă susţinută de curând despre „omul modern”, filozoful şi eseistul H. R. Patapievici atrăgea atenţia că „modernitatea datorează totul tradiţiei” şi „cine-şi uită tradiţia va dispărea”. Eu sunt astăzi, în primul rând, suma moştenirilor primite genetic şi experienţial de la părinţii şi bunicii mei, dar sunt şi determinat ca persoană într-un sistem de dependenţe şi trăiri în raport cu familia mea, care mă condiţionează, mă dezvoltă, mă motivează şi mă transformă în fiecare zi, întrucât este vorba despre valori la care mă raportez. Dependenţele au condus la devenirea noastră. Asumându-le, nu facem numai un gest de recunoştinţă, ci ne afirmăm identitatea, asigurându-ne, în acelaşi timp, o creştere coerentă şi viguroasă.