Articol de: Carmen Ciulian, Ambasador BNI
Acum ceva timp, am primit această întrebare: „Dacă viaţa ta ar fi o carte şi tu ai fi autorul, cum ai vrea să se desfăşoare povestea?”. Dacă aţi făcut acest exerciţiu de imaginaţie, chiar şi preţ de câteva minute, ştiţi cât de greu este… Este provocator şi frumos, dar şi amar şi frustrant, pentru că viaţa ta este reală, este aici, în lumea concretă, făurită de tine, în mare parte, din acţiunile sau din inacţiunile tale.
Toţi visăm, ne însufleţim de speranţe şi poveşti, de energie şi dorinţă. Închidem ochii şi proiectăm colorat, păstrând curajul ascuns, în tăcere. Ne aruncăm dimineaţa în realitatea jobului nostru, luptăm… Uneori, atingem obiective (de multe ori, ale altora), alteori, pierdem, înghiţind sentimentul dureros al înfrângerii cu zâmbetul pe buze. Şi totuşi, de unde şi cum să renaştem pentru a ne trăi povestea? M-am gândit la lucrurile care m-au motivat pe mine şi care m-au ancorat definitiv în inspiraţie. Astfel, mi-am identificat bucuria de a construi în proiecte de start-up, frenezia de a atrage toate energiile constructive, emoţiile puternice ale unui vis pe care nu îl mai doream doar al meu, ci împărtăşit cu alţii, şi care devenea de la o zi la alta comun întregii echipe. Îmi amintesc cu emoţie întreaga călătorie, de fiecare dată în alt context, diferit prin natura proiectului, dar asemănător prin structură.
Etapele construcţiei
Întâi de toate, au apărut „bunii sfătuitori” care mi-au atras atenţia: „Eşti suficient de curajoasă? Un proiect nou? De ce nu continui lucrurile familiare, din zona ta de confort?”. Cum să le explic? Eu vreau să-mi continui povestea! Adică îndrăznesc să fiu diferită şi îmi asum asta! Aici este, poate, momentul cel mai greu, acela în care trebuie să le rezişti celor care îţi spun că noua ta idee este necugetată, proastă sau nerealistă.
Apoi, observi cu o dulce satisfacţie că visul tău devine şi visul altor oameni care, deşi gândesc diferit, ţi se alătură, dispuşi să sară în barca ta.
În acele momente, mă gândesc la echipa mea ca un părinte şi intru rapid în acest rol. Provocarea este şi mai mare acum, pentru că nu doar pentru mine am nevoie de inspiraţie, ci şi pentru toţi ceilalţi, ca să-i ajut să crească, să evolueze, să se corecteze, dacă este cazul, pentru a realiza fiecare dintre ei cât mai mult şi pentru a atinge împreună visul comun.
În asemenea situaţii, realizezi că eşti singur. Deşi înconjurat de oamenii săi, managerul are momente de singurătate perfect definite. Între echipa ta şi tine curge râul inspiraţiei – năvalnic, iute, impetuos –, iar el nu are voie să sece niciodată!
Cum poţi face asta?
Cum să mă reinventez? Cum să renasc de fiecare dată, pentru fiecare dintre ei, atât cât au nevoie şi tot timpul? Mărturisesc, nu am găsit imediat soluţia. Am învăţat însă cea mai uşoară metodă pe care o pot aplica fără consum de energie şi, culmea!, cu o poftă şi mai mare de a experimenta: mi-am ascultat inima. Ea este cea care ne conduce şi ne determină destinul! Iar alături de pasiunea sinceră am pus onestitatea. M-am întrebat de ce au oamenii nevoie pentru a rămâne în proiect. O analiză a celor mai bune momente de lucru în echipă arăta că nu latura financiară este definitorie, ci sentimentul de siguranţă şi protecţie. Încrederea în colegii de echipă, colaborarea corectă, împărtăşirea succesului sunt tot atâtea motive de coeziune a echipei. Problema este însă că ingredientele menţionate sunt sentimente, şi nu puncte din contractele individuale. Nu le poţi cere prin contract oamenilor tăi să colaboreze, iar ei chiar să o facă. Pentru că încrederea se câştigă, nu-i aşa?
Cum să-i determini pe oamenii tăi să gândească în aceiaşi termeni?
Am avut o experienţă incredibilă, pe care apoi am pus-o în aplicare de fiecare dată când mi-am propus să formez un nou lider sau un bun vânzător: i-am oferit încrederea mea necondiţionată. L-am proiectat mental, mai întâi în etape de dezvoltare şi recunoaştere pe care încă nu le atinsese. Amândoi ştiam că mai avea puţin până la acel nivel de performanţă. Eu însă i-am oferit în avans recunoaşterea. Este incredibilă această forţă a motivaţiei. De fiecare dată, aşteptările mele au fost atinse, pentru că oamenii îşi doresc să confirme. Iar când s-a întâmplat ca unii să aibă „sânge de zmeu”, aşteptările mi-au fost chiar depăşite.
Încrederea!
Iată un sentiment redescoperit, pe care mulţi dintre noi şi l-au reprimat drept consecinţă a experienţelor proprii. Ştim cu toţii că viaţa e complicată, dar merită să fie iubită. Da, merită să oferim încredere din toată inima, chiar dacă nu există garanţii, merită să muncim cu pasiune, să fim neînfricaţi în crearea visului nostru, să fim oneşti, să fim integri, să fim autentici, chiar dacă asta ne face vulnerabili. Am învăţat că, pentru un manager, a fi uman şi profund în convingerile tale te face mai puternic decât orice construcţie de imagine. Oamenii conduşi din iubire vor atrage în mod natural energiile creative şi succesul. Revenind la cartea mea, ea este o poveste trăită în lumină şi iubire pentru om. Încă scriu la ea, adun experienţe şi mă bucur să redescopăr noi izvoare ale inspiraţiei.
