Articol de: Răzvan Antonescu, Sourcing Manager, Garanti Bank
Am fost la nunta unui nepot de-al meu de la ţară, băiatul vărului meu din partea mamei. Îl ştiu de când avea patru-cinci ani sau, mai precis, atunci l-am văzut ultima dată.
Am plecat la nuntă ca reprezentant al familiei, pentru că la nunta cuiva din familie întotdeauna trebuie să se ducă cineva (observaţi noţiunea oarecum extinsă de familie, care pe aici, prin Bucureşti, se întinde până la mama, tata şi…, eventual, fraţii/surorile, dacă nu cumva ne-am certat cu ei…). Pentru că eu eram cel mai liber şi, probabil, cel mai apropiat de ei din punct de vedere afectiv, iată-mă în drum spre locul faptei.
Citește și Top 10 cele mai puternice femei din lumea afacerilor
Am ajuns după cununia civilă, direct la biserică, şi ne-am apucat de pupat. Întotdeauna când m-am dus în partea aceea de ţară, m-a debusolat numărul mare de rude pe care le am şi pe care trebuie să le pup. Îmi amintesc încă de pe vremea când eram copil că, din momentul în care intram în sat, toţi ne salutau. Şi eu îi întrebam pe ai mei: „Cine e ăsta?”. „E vărul tău, Radu, băiatul lui Ion al lui Vasile, cumnatul verişoarei mele”. „Dar doamna care ne face cu mâna?”. „A, e mătuşa de-a doua, e măritată cu Dragoş al lui Domnica, aia de are casa în deal de bunică-ta!”. Până şi animalele din ogradă se uitau la mine oarecum familiar şi îmi zâmbeau.
Am trecut de pupături, am stat la slujbă, apoi din nou pupături, transmitere de mesaje de la restul familiei, cadouri şi hai la petrecere!
Citește și Cum transformă Coca-Cola conceptul de site de companie?
Locul petrecerii, căminul cultural. Cel vechi. Pentru că cel nou tocmai a fost renovat din fonduri europene şi nu se fac nunţi și alte petreceri timp de cinci ani. Se ţin doar simpozioane şi seri culturale, cu coana Leana, Maricica, moş Grigorie şi Gelu tractoristul, ascultând „Simfonia fantastică” a lui Berlioz (compozitorul, nu pisoiul), pentru propăşirea spirituală a băştinaşilor din Valea Lungă. Nu glumesc, programul era afişat pe uşa de la intrarea în cămin. Aici m-a lovit şocul cultural. Nu pentru că nu mă aşteptam, nu pentru că aş fi avut standarde prea ridicate pentru o nuntă la ţară, ci pentru că oricâtă teorie ai şti şi ori de câte ori ai fi fost pe acolo în vacanţe de câte o săptămână-două, realitatea e mai tare şi micile amănunte fac diferenţa.
Căminul cultural vechi este, aşa cum îi spune şi numele, vechi. O clădire care poate adăposti cam 300 de persoane înghesuite (deci, cam toată populaţia cu abilităţi locomotorii din sat), cu vreo opt pereţi (da, este şi partiţionată) şi trei uşi. În curte, trona un pavilion sub care erau puse patru mese lungi de lemn, fiecare cu câte două bănci de lemn fără spătar, de o parte şi de alta. La intrare, două guriste, un pian de piept şi două boxe imense. Imense, pentru că, dacă e nuntă, trebuie să se audă cel puţin până în al treilea sat mai încolo, chiar dacă transformi nunta într-o conferinţă a Asociaţiei Profesionale a Mimilor.
Citește și Arhitecții, sursă de inspirație pentru manageri
Noi, pentru că eram din familia „apropiată”, am avut locuri înăuntru. Diferenţa faţă de afară era aceea că exista un acoperiş din lemn şi că pe o parte a meselor erau scaune de cinematograf vechi. Scaune de lemn, rabatabile, sprijinite de perete, unde, prin tradiţie, stau femeile.
Ne-am aşezat şi am fost invitaţi să bem ceva. Un șpriţ ar fi fost numai bun pe căldură, dar e o provocare să faci șpriţ în pahare de plastic de 100 ml. Nu ştiu dacă ştiţi paharele de 100 ml, sunt un fel de degetare mai mari. Sunt acele pahare în care se face cafeaua la automate. Cafeaua mică. Şi doar asta aveam pe masă. Deci, pentru început nu am făcut un șpriţ, ci şase.
La șpriţ, mergea o ţigară. Deci, ne-am aprins ţigările şi ne-am uitat după scrumiere. Nu aveam nici una în câmpul vizual, aşa că m-am dus la socrul mare (vărul meu) şi l-am întrebat ce facem. Simplu, dăm pe jos şi le stingem tot acolo. Curăţă ei de dimineaţă, când se termină nunta.
Citește și Oprah și lecția de antreprenoriat
Şi a început distracţia. Lăutarii îi cheamă pe toţi la dans. O horă mare în curtea căminului cultural, iar în jur restul satului, care stă pe garduri să se uite. Nu e chiar genul meu de distracţie, dar șpriţul de mai devreme ajută. În plus, cică e Nuneasca şi, dacă nu ai dansat Nuneasca, nu ai fost la nuntă, se consideră absenţă nemotivată. Dansăm noi vreo 10 minute, veselie mare, chiuituri şi, în sfârşit, se termină melodia. Taman la timp. Plămânii şi muşchii mei antrenaţi zilnic opt-nouă ore pe scaun la birou începeau deja să dea semne vădite de epuizare. Când să ne desprindem din horă, zice gurista: „Şi acum, Nuneascaaaa!”. Ha!? Păi ce am dansat până acum? A, altceva, era melodia dinainte de Nuneasca. Dă-i înainte, că te vede lumea şi vorbeşte după aia de se aude până la Bucureşti că nu ai dansat Nuneasca…
Şi, uite-aşa, am ţinut-o până dimineaţă. Cu muzica urlându-ne neîntrerupt în urechi (nici măcar la masă nu se opreau şi nu dădeau volumul mai încet), cu stratul de chiştocuri formând un covor din ce în ce mai gros, cu șpriţurile băute ca pe shot-uri, cu „toaleta” din fundul curţii (pentru că nu există canalizare), de care nu m-am putut apropia fără să mă ia cu ameţeală, cu urlete în urechile celorlalţi şi gesturi hilare ca să putem comunica, cu mii de paiete pe haine, cu sclipici în loc de machiaj.
Citește și 5 lecții pentru antreprenori de la Friedrich Nietzsche
Pe scurt… a fost nunta la care m-am simţit cel mai bine de când mă ştiu.
Am fost la nunţi la Marriott, la Hanul lui Manuc, la Clubul Diplomaţilor, am băut şampanii fine, am degustat mâncăruri exotice, am văzut focuri de artificii la care Michael Jackson ar fi rămas cu gura căscată (şi nu din cauza operaţiilor estetice care îl împiedicau să îşi mai mişte muşchii feţei). Nicăieri nu m-am simţit ca la căminul cultural. Diferenţa au făcut-o oamenii. Oamenii aceia simpli, nu prin lipsa aptitudinilor intelectuale sau a vizitelor regulate la mall, ci prin felul direct şi sincer de a vorbi, gândi şi acţiona, prin bucuria lor neprefăcută că te afli acolo, că împărtăşeşti cu ei momentul acela important. Oamenii aceia care nu întreabă „de ce eu?” când trebuie să aducă cineva vin sau să monteze o masă în plus pentru că au venit mai mulţi invitaţi decât era prevăzut. Oamenii aceia pentru care nu contează că beau din pahare de plastic şi că stau pe bănci de lemn, ci că prietenul, colegul, vărul, consăteanul lor îşi sărbătoreşte nunta. Oamenii aceia care se comportă aşa cum ar vrea să se comporte alţii cu ei. Care sar să ajute, nu aşteaptă să fie rugaţi, şi care nu se întreabă, amintindu-şi parţial şi pseudointelectual că undeva, într-un curs, unde i-a trimis compania, era ceva cu „what’s in it for me?”.
Citește și 12 lucruri pe care le poți face pentru a-ți găsi mereu inspirația
Mă gândesc că, poate, dacă am încerca fiecare, puţin câte puţin, azi cu un gest, mâine cu o vorbă, să ieşim din carapacea groasă şi tot mai opacă pe care o creştem în jurul nostru, hrănind-o cu frustrări şi aşteptări nerealiste de la ceilalţi, dacă am încerca să facem mai întâi şi să aşteptăm răsplata după, fie că o primim, fie că nu, cu alte cuvinte, dacă am induce comportamente în loc să le aşteptăm de la ceilalţi ca să ştim că „merită” să reacţionăm, poate am putea încinge toţi o Nunească istovitoare în curte la căminul cultural. Şi ne-am simţi mai bine decât ne-am simţit vreodată.
