Articol de: Mihai Stănescu, Executive Coach, RoCoach
Mai jos, veţi putea citi patru variante „istorice” ale provocărilor cu care m-am confruntat, de-a lungul celor mai bine de 10 ani de condus RoCoach, timp în care am furnizat exclusiv servicii de coaching. Nu training, nu consultanță, nu consiliere, nu formare de coach-i. Doar coaching.
Varianta I: Business Coaching!? Ce-i asta? Un fel de feedback de la manager la angajat, parcă. Ah, dar eu făceam așa ceva din 1995, cu echipa mea de vânzări/băieți…!
Varianta II: Ce face, dom’le, un business coach? Dă sfaturi? Eu de ce să îl plătesc,
dă-mi un argument! Dacă nu știe compania și afacerea, cum să lucreze cu oamenii mei!?
Varianta III: Dom’le, sunt atâția coach-i în România, încât, sincer, nici nu mai știu să îi deosebesc… Am făcut cu X și cu Y câteva ședințe, dar nu văd vreun rezultat palpabil. Și-n plus, toți spun cam același lucru, de fiecare dată. Parcă sunt scoși la copiator.
Varianta IV: Am făcut și eu un training în coaching, am făcut și coaching în firma mea, îi cunosc valoarea ca proces care îmbunătățește performanța și motivația angajaților. Îmi place. Aș face tot timpul coaching, dacă ar fi după mine, dar… Știi, șefii îmi cer rezultate, cifre pe care să le onorez. Așa că… hai să vorbim la vară/toamnă, când ne mai liniștim și noi…
Coaching „perfect”, fără nici un efect
Argumentaţia mea este în primejdie de a se termina, înainte de a începe. Dacă lucrezi în businessul românesc și ai citit cele patru opinii de mai sus, vei fi înțeles deja care sunt provocările unui business de coaching în România. Provocări care se rezumă la câteva fraze, pe care un coach mi le-a spus acum doi ani, într-o sesiune de supervizare: „Nu mai pot rezista pe piața asta (de coaching în business, n.a.). Am făcut formări şi dețin certificări profesionale, am ofertat mulți clienți de business și… nu reușesc să semnez nici un contract. Îmi pare că toți vor același lucru: să le dai un fel de coaching care să nu deranjeze cu nimic status-quo-ul, dar care să pară extrem de performant!”
Citatul este aproximativ, dar exprimă, cu puterea emoțională a unui bun profesionist căruia i se refuză şansa de a-și practica profesia, o realitate: în medie, clientul de coaching din România vrea cu sinceritate să se autodepășească și să obțină rezultate peste media celor din trecut, însă fără eforturi pe măsură. Consecința directă a acestui mod de gândire este exacerbarea laturii de relaționare: am văzut și auzit despre zeci, poate sute de ședințe de coaching care au decurs „perfect”, fără să aducă nici cea mai mică umbră de evoluție, schimbare sau (cuvinte mari, știu şi eu!) transformare, fie ea individuală, de grup sau organizațională.
„Coaching-ul”, la modă
Numele serviciilor oferite s-a schimbat, piața de dezvoltare personală și profesională din România a evoluat și ea, e la modă să faci coaching! Ei bine, ca inițiator de piață, am un dublu sentiment față de „moda” asta. Într-un fel, mă bucur că profesia mea a ajuns să fie „mainstream” și în țara mea. Mă simt mândru, recunoscut și împlinit. În alt fel, constat perplex că prin organizațiile cu care intru în contact, coachingul este numele oricărui proces care implică oameni şi pe care nimeni nu s-a gândit să îl încadreze cu alt nume. De ce? Simplu: ca să nu existe consecințe dacă acest „coaching” la modă nu își atinge obiectivele.
Ca business, coachingul mai are până să stea pe propriile picioare în România. Din mai multe motive.
Un Business Coach din România împărtășește lipsa de experiență în business a clienților săi români. Avem 20 de ani de cultură de management (aproape) orientat către performanță. Avem 25 de ani de însăilări mai mult sau mai puțin fericite în domeniul dezvoltării umane, după o perioadă neagră de 50 de ani în care, dacă spuneai „psihologie”, riscai să fii săltat de securitatea comunistă. Avem o pletoră de „profeți ai dezvoltării personale”, pe care, dacă îi iei la bani mărunți, descoperi doar o uriaşă stimă de sine. Avem o mulțime de organizații, mari și mici, în care discuțiile despre performanță se limitează strict la cum și cui să dăm bonusuri. În bani. Și-atât. Avem cumpărători de coaching care așteaptă, iar și iar, o baghetă magică cu care coach-ul să îi scoată din amorțeala cu iz levantin şi să îi ducă spre un orizont nou și extraordinar… care seamănă suspect de mult cu imaginea „omului nou” promovată acum câteva decenii în socialism.
Slăbiciuni ale coachingului actual
Un business solid de coaching în România are nevoie de câteva argumente cu care să țină măcar puțin piept adevăratei invazii de coach-i din afara României. Primii „planetari” în coaching au fost americanii, începând cu 1995. Apoi, toate comunitățile cu experiență în dezvoltare umană și în afaceri și-au crescut propriile generații de coach-i. În prezentul lui 2014, în România, majoritatea contractelor mari de coaching ajung la coach-i non-români, dotați cu toate galoanele necesare executării unor contracte „locale”. Cunoscând fascinația aproape bolnavă a românului pentru străinii din vest, mă tem că un business solid de coaching în România nu poate fi la fel de performant ca un business solid de coaching din Londra, Paris, Boston sau chiar München.
O altă nevoie, poate mai vizibilă, este aceea de educare a cumpărătorului de coaching din România. Nota bene, clientul român de coaching este foarte inteligent. Își pune repere rapid și face diferența între ce poate folosi și ce nu. Însă trăim cu toții într-o cultură în care argumentul maiorescian este foarte prezent. Mă refer din nou la citatul colegului meu de breaslă pe care l-am supervizat. Managerul român știe ce e coachingul, ca formă. Și-atât. Fondul transformațional al procesului de coaching rămâne virgin. Neatins. De neatins. Serios acum, nu îi poți cere unui om care nu a avut în viața lui o minimă educație formativă în domeniul dezvoltării umane să atingă un astfel de fond. Chiar dacă același om conduce sute și mii de oameni, de zece-cincisprezece ani.
Un cuvânt de încheiere: toate aceste provocări au și o latură foarte bună: dacă un (alt) business de coaching reușește să devină puternic în România, în pofida tuturor acestor limitări, va putea face același lucru oriunde în Europa, în lumea întreagă. Pentru că… nu-i așa? Săbiile cele mai bune se ascut pe pietrele cele mai tari.
Happy Coaching, my friends!
(Foto: Giles Watson, www.flickr.com)
Alte articole scrise de către Mihai Stănescu: Coachingul unei echipe de management, în trei perioade (turbulente!)
