Articol de: Răzvan Antonescu, Head of Commercial Management and Development, UniCredit Consumer Financing
De un sfert de oră, băiatul meu de opt ani se chinuie să mă convingă să aprind lumina în cameră. Ca de obicei, eu îl pun să o aprindă singur. Dar el nu prea are chef, vrea neapărat să mă convingă să o fac eu.
La un moment dat, fiul meu se opreşte, se gândeşte puţin şi pleacă spre cutia lui cu jucării. Scoate o lanternă şi o aprinde. Se întoarce cu un zâmbet jucăuş pe faţă: „Tati, vrei să ne jucăm? Doar un minut, nu te ţin mult”. „Sigur”. „Ok, hai să îţi spun regulile. Tu urmăreşti lumina de la lanternă. Nu ai voie să faci nimic când lumina se mişcă. Dacă se opreşte, trebuie să loveşti locul respectiv cu mâna, cu piciorul, cu ce poţi.” „Ok, hai să încercăm.”
Începe şi mişcă lumina uşor, pe podea. Se opreşte. Eu pun repede piciorul unde s-a oprit. „Bine, tati, ai 1–0. Hai să mai încercăm o dată.”
Mişcă din nou lanterna. Plimbă cercul luminos pe podea, apoi îl urcă încet pe perete, abia stăpânindu-şi râsul. Îl opreşte pe întrerupătorul de curent. Încep să râd în hohote, îi ciufulesc mândru părul şi îi aprind lumina.
Mi se pare minunat felul în care gândeşte. E tipic pentru copiii care nu au avut timp să îşi pună bariere mentale, să gândească în constrângeri mai mult sau mai puţin valide. Lucrurile sunt uimitor de libere în mintea lor. Dacă ceva „nu se poate”, înseamnă doar că nu au găsit încă o metodă să se poată. Şi o caută, în joacă, gândind o mulţime de soluţii până reuşesc.
Bineînţeles că găsesc şi soluţii, hai să le zicem interesante. Cum ar fi aceea de pe vremea când avea cinci ani. Voia să îmi găsească „o fată mai frumoasă decât mami”, ca să îl las să se joace la calculator când era pedepsit. Sau una, recent, când voia să mănânce sticlă ca să devină transparent.
La ideile acestea, este totuşi important să încep să îi construiesc bariere mentale, dacă vreau ca el să apuce vârsta de 18 ani şi ca eu să rămân însurat.
La fel de important însă este să îl las să gândească liber. Să îi creez cadrul în care, în afară de situaţiile care îl pun în pericol, să poată gândi altfel decât mine. Şi să nu îi contest soluţiile. Să-l las să viseze lumea aşa cum o vede el.
Sigur că nu toate ideile lui se pot pune în practică. Dar dacă aş începe să le demontez încă din faza de idee pe cele irealizabile, încet şi sigur, l-aş face să aibă mai puţine. Şi aş risca să piardă unele poate geniale înainte să le formuleze.
Încerc să iau atitudinea aceasta şi la birou, dar nu este uşor. Pentru că, vorbind cu oameni maturi, instinctiv, aştept să îşi cenzureze singuri ideile proaste. Dar încerc. Pentru că realizez că standardele şi criteriile mele de evaluare nu vor fi niciodată identice cu ale lor, la fel cum nu vor fi nici mai bune sau mai rele. Trebuie doar să învăţ să îi ascult. Ca să nu pierd ideile acelea care ar putea schimba în bine ceea ce fac. Sau şansa de a deveni transparent mâncând sticlă.
