Declarația 207 – o modificare aparent inofensivă care poate afecta negativ relațiile firmelor românești cu partenerii lor externi

Declarația 207 – o modificare aparent inofensivă care poate afecta negativ relațiile firmelor românești cu partenerii lor externi

Începând cu acest an, Declarația anuală privind reținerea la sursă, cu termen de depunere în ultima zi a lunii februarie, se întocmește de către contribuabilii români plătitori de venituri cu regim de reținere la sursă în format electronic. Este vorba despre Declaratia 207: „Declarația informativă privind impozitul reținut la sursă/veniturile scutite, pe beneficiari de venit nerezidenți”.

Odată cu apariția Ordinului ANAF 3695/27 decembrie 2016 care a introdus noul format și conținut al Declarației 207, au început și controversele și întrebările contribuabililor. Pe scurt, toate firmele românești care efectuează plăți către nerezidenți (cu regim de impozitare cu reținere la sursă) trebuie să își pună problema înregistrării respectivilor nerezidenți în România, pentru ca aceștia să primească un cod de identificare fiscală de la autoritățile române. Deși, potrivit legii, obligația nu este a contribuabililor români, ci a nerezidenților respectivi, din considerente practice, firmele românești sunt cele care pot facilita cel mai bine această înregistrare.

Ce riscă firmele românești? Amendă pentru nedepunerea formularului electronic 207, dacă acesta nu se poate valida fără codul de identificare fiscală al contribuabilului nerezident. Din fericire, pentru anul acesta, ANAF a anunțat că depunerea electronică nu va fi impiedicată dacă acel cod nu există. Dar aceasta este o măsura provizorie, urmând ca pe viitor contribuabilii să nu mai poată depune Formularul 207, dacă nerezidenții nu au cod de identificare fiscală în România.

Ce riscă nerezidenții? O dublă impozitare, atât în România cât și în statul de rezidență pentru veniturile obținute din România, deoarece practica recentă a autorității fiscale române este aceea de a nu elibera nerezidentului certificatul de atestare a impozitului plătit în România, decât dacă acesta este înregistrat fiscal în România. Fără certificat, nerezidentul va fi impozitat și în statul său de rezidență pentru același venit, pentru care i s-a reținut impozit la sursă, în România.

Iată cum o prevedere aparent inofensivă poate afecta negativ relațiile de afaceri ale firmelor românești cu partenerii lor externi, care se văd nevoiți să se înregistreze fiscal în România, deși nu înțeleg scopul acestei înregistrări.

Astfel, asistăm la punerea în practică a unor măsuri fiscale al căror scop este incert, dar efectul cu siguranță este unul dăunător în timp și resurse, și asta la nivelul fiecărei părți: administrație fiscală și contribuabili. Firmele românești vor fi împovărate cu înregistrarea partenerilor de afaceri externi, iar autoritatea fiscală cu procesarea abundenței de înregistrări fiscale ale nerezidenților pentru care singura justificare este aceea de identificare a contribuabilului în relația cu organul fiscal.

Dar cum a apărut această prevedere? Obligația de înregistrare a nerezidenților nu este o noutate. Ea este prevăzută de multă vreme în Codul de procedură fiscală care menționează că persoanele nerezidente, subiecte într-un raport juridic fiscal, au obligația să se înregistreze fiscal în România în vederea atribuirii unui cod de identificare fiscală. Numai prin excepție plătitorii de venit români pot solicita înregistrarea nerezidenților. Dar cu siguranță că în practică, din considerente legate de resurse, acces facil, cunoștințe fiscale, comunicare, etc. majoritatea nerezidenților vor fi înregistrați fiscal de către partenerii lor români, plătitori ai veniturilor.