Articol de: Mihaela Mateescu, de profesie - călător
Bordura fină a peninsulei Indochina, arealul Vietnamului, mai mult lung decât lat, aduce cu sine ceva provocări în materie de transport. Nu pot să nu remarc – cu ochiul liber – transformările ultimilor ani.
Majoritatea șoselelor și căilor ferate își găsește originea în perioada colonizării franceze, când serveau, firește, pentru transportul de materii prime. Frontiera maritimă, cu peste 3.400 de km de coastă, a dus la dezvoltarea porturilor ca principal spațiu de trafic de mărfuri pentru barje și ferryboat-uri. Traficul aerian, prin cele 20 de aeroporturi, deservește atât populația locală, cât și, mai ales, fluxul de turiști în continuă creștere – 5 milioane în 2015, față de 2,15 milioane în 2008.
Aș mai aminti doar ultimul proiect de infrastructură dezvoltat în cooperare cu Japonia: construcția unei căi ferate express Hanoi – Saigon, în lungime totală de 1.700 km. Durata acestui traseu s-ar reduce de la 30 de ore – în prezent – la aproximativ 6 ore, prin folosirea trenurilor de mare viteză (260-280 km/h). Deși încă în faza de proiect și în dezbateri aprinse privind costurile uriașe, lucrarea de o asemenea anvergură nu poate să nu-mi aducă aminte – cu duioșie, aș zice – de cele 15 sau 20 sau (încă) 40 de km de autostrada inaugurați, la noi, cu mare pompă, de către fiecare guvern mioritic.
Dar mai bine să ne aplecam asupra trecutul istoric al peninsulei….
Părăsim Nordul: cap-compas Hue. Vechea capitală regală, orașul din centrul Vietnamului, emană o noblețe pe care doar patina aristocratică o poate da. Orașul Imperial, pagodele budiste Thien Mu, Tu Dam sau Bao Quoc, mormintele funerare ale dinastiei regale Nguyen ne poartă în timp. Influența chineză se vede la tot pasul: dragoni, elefanți sau mandarini de piatră, acoperișuri și porți viu colorate, vase masive de bronz pentru ceremonii de-acum uitate.
Râul Parfumului a depănat multă istorie și romanță în miile de ani de nesfârșită curgere.
Ca să ajungem la Hoi An, luăm drumul prin munți. De-a lungul oceanului, Autostrada 1, prinsă între înălțimi și talazuri, oferă o panoramă uimitoare: lagune, golfuri, trecători, plaje albe, toate se succed în fundal.
Reîntâlnirea cu Hoi An-ul mă face să țin ochii larg deschiși, avidă de noutăți. Dar nimic nu e nou – vechiul port comercial, guvernat de generații de către chinezi și japonezi, iar mai apoi de către neguțători portughezi și olandezi, reprezintă astăzi un exemplu perfect de conservare.
Arhaicele case, cu arhitectura specifică secolelor XVI – XVIII, au migrat de la tradiționalele prăvălii de ceai, pește, porțelan sau medicamente, la activități moderne precum restaurante, boutique-hoteluri sau magazine șic. Micul oraș este martorul unei uriașe forfote în fiecare zi, localnicii se pierd în marea de turiști care aleargă realmente între piață, lecțiile de gătit, galeriile de artă sau puzderia de mici bistrouri.
Nu poți ocoli croitoriile de mătase și nici nu ai vrea, de altfel.
Experiența în sine este, mai întâi, o lecție de biologie, căci rafturile pline de micii viermi de mătase sunt rânduite cuminți pe stadii de dezvoltare. Ți se prezintă migaloasa muncă de colectare a firelor – pe cât de delicate, pe atât de rezistente. Urmează, apoi, incursiunea în valurile de metraje foșnitoare: țesături moi și fine, culori pastelate, modele orientale, tăieturi clasice sau moderne.
Calitatea este motto-ul breslei!
Ți se iau puzderie de măsuri, dar de la prima probă, hainele vin aproape turnate. Nici măcar mistrețul nostru de plus nu scapă!
Un mic respiro înainte de plecarea spre Saigon: AnBang Beach. O zi la plajă, soare, mare, pescuit…
Bărcile tradiționale din lemn cu o singură vâslă și perfect rotunde pun ceva probleme de navigație novicilor suficient de curajoși să se avânte în valuri. Nu ne bazăm pe ceea ce prindem. Noroc că micile restaurante pescărești au marfă din belșug!
Va urma…
(Foto: arhiva Mihaelei Mateescu)
