Articol de: Rodica Nicolae, redactor șef
Ideea de la care am pornit în realizarea acestei ediţii a fost cea de asociere: orice profesionist care se respectă ţine legătura cu cei de-o seamă cu el. Aşa se face că avem asociaţii sau cluburi pentru aproape toate ocupaţiile: ingineri, actori, ziarişti, medici, economişti etc. De la reprezentanţii câtorva astfel de grupuri am adunat informaţii şi impresii, mai degrabă pozitive.
Dar, în afara realizărilor de natură legislativă, normativă ori informativă, am putut citi printre rânduri şi am dedus din unele eschive că lucrurile pot sta şi mai bine în materie de afiliere profesională.
De aceea, profitând de vechimea pe care o are conceptul de „breaslă”, am adunat pentru voi câteva „istorii” menite să dea lucrurilor puţină căldură şi culoare şi să genereze idei.
Prin Evul Mediu, apar menţionate primele bresle pe meleagurile noastre. Începând cu lăcătuşii şi continuând cu blănarii, potcovarii, măcelarii, pietrarii etc., asociaţiile de meseriaşi capătă o importanţă tot mai mare în societate, fiind consultate în deciziile aşezărilor şi implicându-se în plan economic, social sau militar. În Sighişoara, de exemplu, fiecare breaslă avea datoria să apere câte un turn al cetăţii (de exemplu, Turnul Ceasornicarilor).
Cele mai înstărite dintre asociaţii îşi făceau propria biserică. De pildă, Biserica Sf. Ilie din Bârlad a fost construită de către blănarii din oraş. În general, în lăcaşele de rugăciune, fiecare breaslă îşi avea propriul loc, marcat cu însemnele specifice şi respectat de toţi.
Apoi, ca semn al apartenenţei şi al mândriei meşteşugului, breslele îşi făceau propria emblemă (un porc aurit, o rindea şi un compas etc.) şi propriul steag, purtat cu cinste la paradele anuale, de la care nu se cuvenea să lipsească nici un membru. Chiar şi în zilele noastre, se încearcă în unele oraşe din Ardeal reînvierea unui obicei care marca schimbarea de ştafetă la conducerea breslei: parada lolelor – oameni mascaţi fioros, făcând un zgomot asurzitor din bice şi tălăngi, care însoţesc lada de breaslă ce-i va reveni noului staroste.
De altfel, simbolistica a făcut mereu parte din viaţa breslei. Dacă treceţi prin Timişoara, la intersecţia străzilor Eminescu şi Griselini, puteţi vedea la colţul unei case un trunchi de copac, învelit în tablă şi plin de ţinte bătute. Este copia „copacului breslelor” de lăcătuşi, al cărui original se află la Muzeul Banatului şi a cărui lungă poveste merită citită cândva.
Nici manifestările artistice nu lipseau din lista de acţiuni curente ale breslei. Fiecare dintre ele trebuia să susţină o formaţie artistică, o fanfară, o trupă de teatru şi câţiva cântăreţi.
În fine, există o întreagă literatură documentară în jurul acestui subiect, uşor şi interesant de parcurs, pentru că e plină de poveşti şi legende. Dar ceea ce am vrut să evidenţiez aici, în acest scurt istoric, şi ceea ce sper să se întrevadă printre rânduri sunt următoarele două aspecte: mândria de a aparţine grupului şi implicarea în viaţa cetăţii, cu formele ei inedite de expresie. Mi-ar plăcea să mai avem şi astăzi atâta energie şi entuziasm în asociaţiile noastre profesionale, să nu mai mimăm implicarea şi să nu ne reducem apartenenţa la plata la zi a cotizaţiei. Pe când un copac al jurnaliştilor, de exemplu?
(Foto: Emmanuel Dyan, www.flickr.com)
