Articol de: Mihaela Paraschiv, Programs Managers, Stand for Development
Imaginaţi-vă următoarea scenă: un ocean albastru, cât vezi cu ochii. În depărtare, o dâră de spumă anunţă naşterea unui val. Ochiul format al unui surfer o înregistrează şi omul se pregăteşte pentru dansul cu valul… În sfârşit, valul cel mare soseşte şi el trece aproape miraculos printr-un tunel de apă şi spumă.
Ce credeţi că simte surferul nostru de-a lungul acestei scene? „Adrenalină”, „Curaj”, „Teamă”, „Provocare”, „Inconştienţă” ar putea fi printre primele cuvinte care ne apar în minte.
Dacă ar fi să folosim această scenă ca metaforă pentru ceea ce trăim zi de zi, am spune că, uneori, ne simţim precum surferul care se luptă, val după val, să se menţină la suprafaţă şi să înainteze pe un ocean agitat al schimbării.
Aşa începe unul dintre cursurile care s-au născut după criză dintr-o necesitate aparte: nevoia de a dezvolta o competenţă managerială neobişnuită – Toleranţa la medii de tip V.U.C.A.
V.U.C.A. este un acronim pe care practica de management l-a adoptat în ultimii ani din terminologia militară şi reprezintă caracteristicile unui mediu de lucru asemănător scenei pe care ne-am imaginat-o puţin mai devreme.
Cele patru caracteristici de bază ale unui astfel de mediu sunt:
• Volatility (volatilitate)- Mediul este în continuă schimbare, nu te poţi baza pe faptul că mâine va fi la fel ca astăzi;
• Uncertainty (incertitudine) – Mediul este puţin predictibil, nu poţi şti cum va arăta următorul val şi nici când va veni;
• Complexity (complexitate) – Factorii care influenţează evoluţia mediului sunt numeroşi şi intercontectaţi;
• Ambiguity (ambiguitate) – Situaţiile sunt neclare, informaţiile insuficiente, nu ştii pe ce te poţi baza şi pe ce nu.
A avea succes – nu doar a supravieţui – într-un astfel de mediu de business este noua provocare managerială pe care criza ne-a adus-o peste noapte. Astfel, o competenţă pe care înainte de 2008 am fi numit-o „exotică” tinde să devină o piesă de bază în portofoliul de abilităţi manageriale.
De ce această necesitate?
Voi răspunde tot prin ochii participanţilor la curs. La întrebarea „care ar fi cuvintele care descriu cel mai bine mediul de lucru din ultimii ani?” răspunsurile cele mai frecvente sunt „schimbare permanentă”, „presiune continuă”, „incertitudine”, „vârtej”, „stres”.
Lumea de business în care activează managerii de astazi s-a schimbat destul de mult, pe mai multe planuri. Simţim cu toţii pe propria piele „vârtejul” cotidian: organizaţiile în care muncim se schimbă aproape peste noapte: ca structură, ca număr de angajaţi, ca strategie, ca locaţie. La fel se întâmplă şi cu competitorii, cu clienţii şi cu furnizorii noştri. Iar noi, la rândul nostru, trebuie să ne schimbăm pentru a supravieţui şi trebuie să ne adaptăm pentru a ne dezvolta.
Dar, stai, am putea spune, asta se întâmpla şi înainte de 2008, nu-i aşa? Cu toţii navigăm de când ne ştim pe mări agitate şi schimbătoare, nu e nimic nou… Şi totuşi, simţim că ceva s-a schimbat, că lucrurile sunt altfel…
Cred că diferenţele principale dintre mediul „de acum” şi mediul „de dinainte” au trei surse de bază:
1. Viteza schimbării – valurile vin mult mai rapid unul după altul, faţă de anii trecuţi. Nu ai vreme să implementezi o schimbare, că apare alta. Uneori, noua schimbare o contrazice pe cea anterioară şi trebuie să dărâmi ce ai construit şi să o iei de la capăt. Efect potenţial: frustrare şi, în mod paradoxal, pasivitate resemnată;
2. Dimensiunea schimbării – valurile sunt semnificativ mai mari. Nu de puţine ori, am văzut structuri organizaţionale complexe sau chiar companii întregi rase de pe suprafaţa pământului de un val uriaş al schimbării. Efect potenţial: teamă şi nesiguranţă;
3. Permanentizarea schimbării – nu există un răspuns la întrebările „când se va sfârşi schimbarea” şi „când vom reveni la stabilitate”. Tot ce putem spune este că incertitudinea a devenit singura certitudine. Efect potenţial: demotivare.
Probabil, ultima dintre cele trei este cea mai greu de dus. Orice greutate, oricât de mare ar fi, este mai uşor de suportat dacă ştii că există un punct la care lucrurile vor lua sfârşit şi vor reveni la normal. Oricare ar fi acest „normal”…
Zilele trecute, am văzut un documentar despre efectele introducerii de către om a câtorva exemplare de peşte somn într-unul dintre râurile din Statele Unite. În decurs de doar câţiva ani, noua specie a distrus echilibrul ecosistemului, specii întregi de peşti autohtoni au dispărut devorate de prădătorul introdus artificial. Documentarul se termina cu un mare semn de întrebare legat de epilogul fenomenului, de modul în care ecosistemul va ajunge la un nou echilibru şi care va fi acesta.
Documentarul mi s-a părut că descrie bine ceea ce trăim de la începutul crizei. Trăim şi noi într-un ecosistem de business afectat masiv de un dezechilibru. După câţiva ani, sistemul este încă faza în care încearcă să ajungă la o nouă normalitate, la un nou echilibru. Drumul e lung pentru că perturbaţia a fost masivă şi finalul, de asemenea, imprevizibil.
Deşi în cazul descris în documentar nu erau prea multe lucruri care puteau fi făcute pentru a îmbunătăţi situaţia, în cazul nostru putem să uşurăm şi chiar să grăbim procesul.
Aici intervine competenţa denumită toleranţa la medii V.U.C.A. Aceasta reprezintă capacitatea managerului de a acţiona cât mai rapid şi corect într-un mediu ambiguu şi incert.
Această competenţă managerială se dezvoltă prin mixarea a două categorii de abilităţi:
• Abilităţi raţionale
o În această categorie includem: anticiparea consecinţelor acţiunilor, luarea deciziilor în condiţii de risc şi informaţii insuficiente, evitarea capcanelor decizionale, definirea şi testarea presupunerilor, înţelegerea diferenţelor de proces între a fi manager în „medii caracterizate de normalitate” şi a fi manager în „medii VUCA”;
• Abilităţi emoţionale
În această categorie includem inteligenţa emoţională cu focalizare pe păstrarea stabilităţii emoţionale şi auto-motivare în situaţii de incertitudine. Capacitatea de auto-gestionare emoţională este baza oricăror abilităţi raţionale. Precum surferul din povestea noastră: pentru a-şi putea valorifica abilităţile „tehnice” de menţinere a echilibrului pe placă are nevoie să-şi menţină în primul rând echilibrul intern emoţional.
Vestea bună este că din ce în ce mai multe organizaţii abordează sistematic dezvoltarea abilităţii de a răspunde la medii V.U.C.A. în rândul managerilor lor.
Iar vestea şi mai bună este că odată dezvoltată capacitatea managerului de a acţiona rapid, echilibrat şi asumat în noul ecosistem de business, acesta îşi dezvăluie o nouă dimensiune, aceea de sursă de uriaşă de oportunităţi. Managerul-surfer ştie că fiecare val este o ocazie de a fi puţin mai bun ca data trecută. Şi mai ştie ceva: cu cât valul V.U.C.A. e mai mare, cu atât el poate ajunge mai departe!
Oceanule, arată-ne tot ce poţi!
