Articol de: Psih. Laurențiu Corin, Managing Partner & Senior HR Consultant, Delta HR Consult - Timișoara
A te întreba dacă există dependențe în business este ca și cum ai pune la îndoială faptul că plantele cresc atunci când le dai apă. Orice afacere, prin mecanismele pe care este fundamentată, dezvoltă similar entităților umane predispoziții pentru stereotipii, obișnuințe, tabieturi și, la extrem, evident, dependențe. Unele dintre ele sunt atât de „urâte”, încât cei prinși în mrejele unor astfel de osificări comportamental-atitudinale ajung să piardă contactul cu realitatea.
Afacerile nu sunt, evident, niște concepte abstracte. Ele oglindesc, în esență, rezultatul acțiunii și interacțiunii oamenilor, iar dependențele despre care putem discuta îi privesc nemijlocit pe aceștia. De la telefonul care nu se mai dezlipește de mâna ce butonează frenetic, chiar și atunci când în mod evident nu există nici o nevoie obiectivă, și până la dorința obsesivă de putere, traseul unei afaceri ajunge de multe ori (pentru cei implicați în ea) să se identifice cu destinul acestora, care, în mod paradoxal, devine imposibil de controlat și schimbat.
Poate cea mai atroce dependență în business este exact dependența de business-ul însuși. Mulți dintre cei care am apucat-o pe acest drum al antreprenoriatului am făcut-o din dorința de a fi independenți, de a arăta că putem mai mult sau, pur și simplu, din orgoliu sau vanitate. Nu vreau să discutăm despre nici unul din aceste motive din punct de vedere valoric. Pentru că, din perspectiva dependenței de business, rezultatul este unul și același: depersonalizare și alienare.
De-a lungul carierei mele, am avut ocazia să cunosc antreprenori a căror evoluție a avut, până la un moment dat, un parcurs absolut frumos și sănătos, oameni mulțumiți de cât câștigau, oameni care erau în stare să aibă grijă de angajații lor, oameni cu timp liber și familii fericite. Însă, treptat, a apărut dependența, ca un drog. Gustul succesului îndeamnă la mai mult și mai multe. Astfel, aceiași oameni au ajuns să nu mai aibă timp deloc pentru ei sau familie, să-și trateze angajații de pe poziții de forță și, aparent paradoxal, să nu mai câștige aceiași bani ca înainte. Liniștea, starea de bine și siguranța câștigate la un moment dat sunt acum înlocuite de nevroză, anxietate și panică. Iar dependența lor de business este atât de mare, încât nu mai sunt capabili să apese pedala de frână și să se întrebe „Pentru ce?”.
Business-ul ajunge să devină o entitate în sine, din mijloc. A devenit un scop și ne stoarce de ultima picătură de vlagă pentru că are nevoie să se susțină. Nu mai lucrăm pentru a ne asigura acea zonă de echilibru fizic, psihologic, financiar. Lucrăm pentru business, de dragul business-ului, până ajungem o umbră a ceea ce am fost atunci când aveam măsură și contact cu realitatea ori cu lucrurile care contează cu adevărat.
Iar cu cât businessul este mai mare și mai apăsător, cu atât dependența de el, odată instalată, este mai atroce. Vanitatea, rușinea, nevoia de a păstra o imagine consistentă și pozitivă de sine sunt toate lucruri de care businessul știe să profite și să mențină strâns lațul dependenței.
În toată această poveste, atunci când simțim că ne regăsim printre „victimele” propriului business, ajută mult un exercițiu simplu, de bun-simț: să ne imaginăm că de mâine ar dispărea toate, că am fi din nou în acel punct de plecare în care nu existau faima, iluzia bogăției și gloriei, în care munceam pentru că ne doream o casă, o anumită mașină sau să ne trimitem copiii la studii în străinătate, atunci când obiectivele erau omenești și reușeam, într-un mod sănătos, să punem business-ul la treabă în folosul nostru, fără a fi sclavii acestuia. E un exercițiu de umilință într-o mare măsură, iar de maniera în care reușim să îl facem depinde, printre altele, recuperarea sau menținerea stării noastre de echilibru.
