Articol de: Dumitru Borţun Preşedintele Juriului de Onoare al Asociaţiei Române de Relaţii Publice
În domeniul comunicării, în ţară, mai există grupări profesionale precum: Clubul firmelor de Relaţii Publice, o asociaţie a profesorilor din facultăţile de profil, Asociaţia Formatorilor în Jurnalism şi Comunicare (AFJC), o asociaţie a studenţilor în relaţii publice, PRIME Romania, precum şi Asociaţia de Comunicare Ethos, care a intrat în istoria industriei de comunicare din România prin organizarea celui mai vast şi mai complex eveniment dedicat studenţilor din ţara noastră: Olimpiadele Comunicării. Cred că nu se poate concepe o dezvoltare sănătoasă a domeniului fără aportul asociaţiilor profesionale, în primul rând al celei de la nivel naţional, cum îl reprezintă ARRP.
Cel mai puternic ingredient al legitimităţii unei asociaţii cred că este existenţa unui cod etic şi capacitatea asociaţiei de a impune respectarea acestuia de către toţi membrii ei. ARRP are un asemenea cod, iar Juriul de Onoare al ARRP, al cărui preşedinte sunt, are misiunea de a asigura respectarea eticii profesionale. Din păcate, noi nu putem impune principiile şi valorile comunicării etice în afara asociaţiei, acolo unde se face mult „black PR“.
Ca profesionişti, suntem mai degrabă solitari, nu avem apetit pentru asociere, iar preocuparea cea mai plăcută este să-i criticăm pe colegii de breaslă. Cu ani în urmă, l-am întrebat pe cunoscutul psiholog Paul Popescu Neveanu cum explică acest lucru. Răspunsul m-a surprins: „Lipsa de valoare!”. Asta se petrecea în 1985. Acum, după 28 de ani, cred că Neveanu avea dreptate.
Prin 2005, am fost invitat la o reuniune a investitorilor români ca să vorbesc despre gestionarea imaginii publice. Iacob Zelenco, pe atunci secretarul general al Clubului 2001 al investitorilor români, îmi arăta nişte domni care ar fi putut să cumpere mari capacităţi de producţie, cum ar fi fost ARLO Slatina sau AZOMUREȘ. Cu o singură condiţie, care nu s-a realizat: să se asocieze câte trei sau câte patru-cinci. Când l-am întrebat de ce nu s-au asociat, mi-a spus: „Din lipsă de încredere. Se temeau să nu se fure între ei”.
Aşadar, lipsa de solidaritate între profesionişti se manifestă şi în mediul patronal; dacă primii nu au „spirit de echipă”, celorlalţi le lipseşte „cultura de holding”. Vorbim despre două valori ale modernităţii care, în ultimele trei-patru secole, au stat la baza progresului economico-social din Occident.
Eu nu spun că nu ar trebui să existe competiţie între specialişti sau concurenţă între patroni. Spun însă că, fără comunicare şi colaborare, nu putem avansa în nici un domeniu. Când ele lipsesc, societatea se transformă în junglă, iar darwinismul social devine paradigma activităţilor umane. E jalnic!
(Foto: Mel Aclaro, www.flickr.com)
