Articol de: Irina Ștefănescu, Managing Partner, FLUX Training & Consultancy
Ne confruntăm adesea cu blocaje în comunicare, fie ea verbală, fie scrisă. Am vrea să transmitem, să ajungem la înțelegerea celuilalt, dar ceva ne împiedică. Ori ne lipsește. Ar putea fi vorba despre… inspirație. Dar de unde să o luăm?
Am ales să vă relatez în cele ce urmează două episoade din experiența mea de mamă și de coach care v-ar putea… inspira.
Ai încredere în celălalt, încredere în voi, împreună
Seara, acasă, vara lui 2008. Fiul meu de opt ani face duș. Aştept să îi dau prosopul și discutăm; se relaxează și vorbim câte-n lună și-n stele.
„Mama, ce înseamnă orgasm?”
Simt că îmi fuge pământul de sub picioare…
„La cine ai auzit cuvântul?” – întreb, ca să câștig timp.
„La un copil de unsprezece ani, azi, în parc.”
„Și tu ce ai spus?”
„Am întrebat ce înseamnă și el a zis «Întreab-o pe mă-ta!»”
„Aha. Și pe cine ai mai întrebat?”
„Pe mătușa, care a spus că e numele unui cocktail, dar prietena ei a spus că e ceva cu un cuc și cu o păsărică. Așa e?”
„Așa e,” răspund eu, străduindu-mă să am un ton neutru.
„Și atunci ce este?”
„Este o stare fiziologică normală a organismului adult”, răspund dintr-o suflare.
“Bla, bla, asta mi-a spus și tata și nu-nțeleg nimic.”
„Păi, e o stare în corp pe care nu știu să ți-o descriu.”
„Hai, mamă, încearcă, tu poți orice!”
Da, pot aproape orice când am inspirație, dar în acel moment nu îmi venea nimic în minte. Mi-am spus: „Relaxează-te, Irina, ai încredere în tine și în copil.” Și în acel moment, mi-am adus aminte cât de multe lucruri învățasem deja de la fiul meu și că el știe cel mai bine cum are nevoie să învețe. Aveam încredere că inspirația va veni chiar de la fiul meu. Așa că i-am spus:
„Da, copile, voi putea și tu ai să mă înveți cum. Îți propun un joc: eu sunt un marțian care a venit pe Pământ, iar tu, Pământeanule, mă înveți cum este să-mi fie frig, cum este senzația de frig.”
Se gândește, zâmbește și spune: „Tremuri și ți se face pielea ca de găină”.
„Că mi se face pielea ca de găină, văd. Spune-mi ce simt! Dacă tremur așa cum mi-ai arătat, simt o contractură musculară. Ar mai trebui să simt ceva ca să știu că-mi este frig?”
Îl văd că se încruntă, se șterge tacticos și spune: „Lasă-mă să mă gândesc.” După o vreme, mai încruntat, izbucnește: „Nu știu să-ți explic cum este să simți frigul!”
Citește și 12 lucruri pe care le poți face pentru a-ți găsi mereu inspirația
Izbucnesc la rându-mi, cu același ton: „Ei bine, nici eu nu știu să-ți explic cum este să simți orgasmul!”
Se uită în ochii mei, tace un pic și întreabă: „Și zici că voi simți asta când voi fi mare?”
„Da.”
„Și voi fi mare la 18 ani?”
„Da.”
Ducându-și mâna la frunte, exclamă: „Doamne, ce ocupat voi fi la 18 ani: să beau alcool, să am orgasm și să fumez!”
Interesant a fost că nu am găsit un răspuns, dar am învățat ceva amândoi. Am povestit întâmplarea unor prieteni cu copii și mi-au admirat inspirația de moment. De fapt, a fost doar încrederea în celălalt, că are capacitatea de a învăța cum are nevoie să învețe.
Fac acest lucru de multe ori, în mod programat, în workshopuri. Chiar dacă am cel puțin două-trei variante de a explica un proces, invit participanții să arate cum înțeleg ei unul asemănător și construim împreună pe harta lor.
Pentru mine, inspirația înseamnă încredere în mine și în ceilalți, în capacitatea noastră comună de a construi ceva bun și util. Apare pe fondul unor stări frumoase: de relaxare, de bucurie de a fi cu ceilalți, de curiozitate în a descoperi ceva nou și simplu, de încredere că putem experimenta fără a greși în mod fundamental, de dragoste de oameni.
O prietenă spune că inspirația este vocea divină din noi și că o putem accesa atunci când facem pace cu egoul. Simt că are dreptate.
Relaxează-te! Recunoaște tiparele
și sparge-le!
O după-amiază în octombrie 2011, în bucătărie. Pregătesc mâncarea pentru cină. Fiul meu, acum de unsprezece ani, la începutul clasei a șasea, apare supărat: „Mama, am de făcut o compunere care să înceapă cu o propoziție dată și nu am nici o idee!”
Văd cum se derulează episoade trecute, asemănătoare, cu chin, lacrimi, epuizare și victorii pentru care nici nu ne mai bucuram deplin. Las totul deoparte, eliberez o jumătate de masă, îl invit să se așeze și iau câteva obiecte (pahare, o solniță, un șervețel etc.). Amenajez o scenă pe masa din bucătărie.
Îi spun: „Hai să vedem ce se întâmplă de fiecare dată când ai o compunere pe o temă dată și ce soluții găsim împreună ca tu să-ți faci singur tema cu plăcere și, dacă se poate, într-un timp scurt.” Se uită curios la mine, atras de obiecte. Continui: „Acesta ești tu, când primești așa o temă. Uite-o (am luat un șervețel și l-am mototolit).
Nu îți vin idei și asta te supără. Şi ceri idei tuturor celor din jur. Toți îți oferă idei, tu le refuzi. E normal, nu sunt ale tale, nu ți se potrivesc. Ei se supără: au făcut un efort și nu se simt apreciați, dimpotrivă. Îți fac reproșuri. Tu te superi și mai tare. După ce că nu ai nici o idee care să-ți placă, mai primești și reproșuri. Uneori, te superi atât de tare, încât începi să plângi.
În acel moment, ceilalți sunt disperați și nervoși, tu la fel. Când ajung eu acasă, sunt pe post de paratrăsnet, primesc reproșurile tuturor și stau cu tine să te liniștești și apoi să te relaxezi. Încet, încet, glumim pe seama temei tale, până începi să râzi. În acel moment, îți vine o idee – întotdeauna minunată – și începi să scrii fără oprire.
De fiecare dată, sunt foarte mândră de compunerile tale și de fiecare dată ele ne costă pe toți foarte multă energie și timp. Eu cred din toată inima că poți ajunge la acele idei minunate fără supărare. Ce zici?”
„De acord, dar nu știu cum.”
„Începem cu un experiment. Mergi prin toată casa cu o hârtie și un creion și notează cinci lucruri care-ți atrag atenția. Pot fi și culori, mirosuri; fii atent și la gândurile care apar! Fii curios să vezi ce apare!”
A venit în două minute înapoi cu cinci cuvinte scrise pe o foaie. “Și acum ce fac?”
„Pune-le în legătură. Combină-le câte două, câte trei, până îți apar imagini care se potrivesc cu tema dată. Lasă mai multe idei să vină, notează-le.”
S-a uitat la ele, a început să mormăie combinându-le și, în mai puțin de un minut, strigă: „Mamă, au început să vină atâtea idei, că nu le pot scrie atât de repede, le pierd! Scrie tu pentru mine!”
„Dragule, avem o soluție care e valabilă și când nu sunt acasă. Ia reportofonul meu, plimbă-te prin casă și înregistrează-te.”
„De ce să mă plimb?”
„Când miști corpul, se mișcă și ideile. Ai încredere.” S-a plimbat prin casă douăzeci de minute declamând, șoptind, cântând… era în culmea entuziasmului. M-a chemat după ce a descărcat fișierul în calculator să-l învăț să transcrie. Într-o oră cu totul, avea o compunere superbă, pe care a citit-o a doua zi în fața clasei. A luat zece și a primit multe aprecieri.
De atunci, nu a mai avut niciodată probleme cu compunerile pe o temă dată. Și tot de atunci, avem conversații interesante despre tiparele noastre de comportament și despre inspirație.
