Articol de: Rodica Nicolae, redactor-şef
Poate că astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de mentori. Avem nevoie de soluţii, de încredere, de repere. Iar ei sunt aproape şi ne pot da toate acestea. Sunt printre noi, lângă noi. Nu trebuie decât să-i recunoaştem în mulţime şi să le cerem să ne însoţească o vreme. În viaţă, în meserie, în misiune.
Aşa cum foarte frumos spunea unul dintre interlocutorii mei, mentoratul este o călătorie în doi: experienţa şi tinereţea, maturitatea şi curiozitatea, ieri şi mâine, ştiu şi vreau etc. Iar nevoia de a apela la o astfel de formă de dezvoltare se poate ivi oricând: şi la începuturi de carieră, şi în momente de impas ale afacerii, şi la răscruci decizionale. Pentru că poate juca mai multe roluri, în funcţie de situaţia în care îi cerem să intervină. Poate fi învăţare, dacă seniorul la care am apelat ştie lucruri greu de găsit în manuale ori cursuri; poate fi consiliere, dacă dificultatea contextului ne împiedică să vedem cea mai bună soluţie; poate fi confirmare, dacă ceea ce ne trebuie este doar o ancoră; poate fi modelare, atunci când admirăm, modeşti, şi vrem să împrumutăm puţin din personalitatea aleasă drept mentor.
Dincolo de caracterul individual al deciziei, mai există şi forma organizaţională a procesului. Multe companii folosesc mentoratul pentru a-şi asigura planul de succesiune. Echipa de HR face proiectul, sunt convenite nişte perechi mentor-mentee, având drept criteriu necesarul de competenţe, şi se dă startul. După cum veţi avea ocazia să citiţi în continuare, nu toată lumea vede virtuţi în această metodă de transmitere a know-how-ului. Se pare că mentorshipul presupune mai multă „chimie” decât vor organizaţiile să creadă şi… unde nu e destulă chimie, nimic nu e…
Citeste si: Titus Tulea: „Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere”, Aliz Kosza: Orice manager de top ar putea fi mentor pentru membrii echipei sale, Cosmin Cosma: Călătoria în doi pe drumul formării
(Foto: Marsha Wheatley, www.flickr.com)
