Nimic

Jerry Seinfeld

Se fac multe glume pe seama muncii. Există bancuri despre şefi despotici sau incompetenţi, bancuri despre angajaţi leneşi sau şmecheri, bancuri despre programul de lucru, despre salarii prea mici sau prea mari, despre HR-i, despre secretare gureşe, despre oameni de vânzări şi despre clienţi etc. Unele dintre ele conţin câte o sămânţă de adevăr, altele sunt doar nişte exagerări ale unor comportamente indezirabile în spaţiul jobului, dar majoritatea ne reprezintă în oglindă frustrările personale ori moştenite din folclorul muncii. Chiar şi aşa, rolul lor este mai ales pozitiv, pentru că provoacă râsul sau măcar zâmbetul – semnal al unei stări de bine, al relaxării, al încrederii.

Dar nu despre bancuri ori doar despre bancuri este vorba de această dată, ci despre umor, în general. Despre rolul său în business. Aşa cum veţi putea citi și în alte articole ale noastre, umorul este apreciat şi ca atribut personal, şi ca valoare culturală a organizaţiei. O poantă bună, o întorsătură de frază, un joc de cuvinte sau o replică inspirată destind atmosfera şi eliberează energii, indiferent dacă locul de muncă este un şantier sau o bancă. Jerry Seinfeld, actorul principal din serialul care-i poartă numele, spunea chiar, inspirat: „Râsul înseamnă informaţie”.

Şi apropo de serialul „despre nimic”, cum i se mai zice producţiei TV menţionate, îmi amintesc o întâmplare dintr-una dintre redacţiile în care am lucrat. În biroul unui departament, intră într-o dimineaţă şeful. Avea un nou proiect de realizat pentru care îi trebuia un om. Îl întreabă pe unul cu se ocupă în acel moment, iar omul îi spune că trebuie să termine până a doua zi o lucrare. Se duce la altul – îşi făcuse o programare pentru analize şi urma să plece curând de la birou. Al treilea tocmai se dusese la baie, altul era la fumat… La un birou retras, dar uriaş şi plin de monitoare, lucra un tip tăcut. Toţi îl ştiau drept cel mai bun în domeniu. În plus, era foarte serios, liniştit şi muncitor. Ore în şir, nu vorbea, nu se ridica de pe scaun, lucrând de zor. În general, era solicitat pentru proiectele mai dificile, dar, acum, şeful se grăbea şi, negăsind pe altcineva disponibil, i se adresă: „Andrei, tu ce faci?”. În tăcerea instalată în birou, în care toţi îşi căutau pe jos sau adânc în ecran preocupări, ca să scape de sarcină şi de privirea şefului, Andrei al nostru răspunse: „Nimic!”, şi ridică ochii, zâmbind galeş. Stupoare, linişte mormântală preţ de câteva secunde… şi apoi un hohot general! Doar el ar fi putut da un astfel de răspuns, pentru că ştia şi el şi ştiau şi ceilalţi că nu e adevărat, că munceşte pe bune. Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că stă şi pierde timpul. De aceea, replica lui a surprins, dar a şi detensionat situaţia. Când s-a terminat de râs, iar şeful şi ceilalţi au prins curaj să se uite unii în ochii celorlalţi, s-au găsit şi soluţii ca proiectul să fie executat rapid.

„Nimic”-ul a produs râs şi a generat acţiune, într-un caz de blocaj comunicaţional. De unde şi invitaţia noastră să luaţi umorul în serios.

(Foto: Alan Light, www.flickr.com)