Articol de: Dan Berteanu, Managing Partner, Equatoria
Nu cred că libertatea şi responsabilitatea sunt direct proporţionale, ci că se află într-o relaţie de corelaţie pozitivă. Cu alte cuvinte, dacă una dintre variabile creşte, şi cealaltă creşte, dar nu neapărat de acelaşi număr de ori. Din punctul meu de vedere, libertatea este predictor al responsabilităţii pentru că libertatea e ceva ce putem primi, este extrinsecă, în timp ce responsabilitatea trebuie să o simţim, este intrinsecă. În logica aceasta, dacă vrem oameni responsabili, oferim libertate; dacă vrem oameni obedienţi, nu oferim libertate. În sens invers nu cred că funcţionează.
Deşi am vrea să scăpăm de şefi, foarte puţini alegem antreprenoriatul de frică. E lesne de înţeles că, „la pachet” cu scăpatul de șefi, ierarhie şi proceduri, vin lipsa de siguranţă (nimeni nu mai are grijă de tine), riscul (dacă greşeşti, îţi pierzi banii sau casa pusă gaj) şi responsabilitatea pentru alţii (cazul celor cărora le pasă şi pe care nu îi vom vedea la închisoare). Mai cred că în piaţa muncii e nevoie de ieşiri şi intrări de câteva generaţii ca să se zdruncine puternica mentalitate de angajat pe care o avem în România. Închei prin a spune că una dintre frustrările antreprenorilor este imaginea proastă pe care încă o au, în general – un antreprenor este mai degrabă privit ca un profitor şi oportunist decât ca un creator şi vizionar.
În România de azi, este teribil de greu să fii antreprenor din cauza incompetenţei şi răutăţii oamenilor angajaţi la stat şi din cauza lipsei de încredere a celor angajaţi la privat.
Oamenii care lucrează cu mine spun ce gândesc, se poartă aşa cum sunt şi cred că se simt bine în organizaţie. Cred. Libertate au toţi, cred că toţi sunt responsabili, dar unii dintre ei aleg să facă mai mult decât li se cere. Sincer, nu cred că libertatea este neapărat un potenţator al creativităţii, dar cred că lipsa ei este un inhibitor. Deopotrivă, consider că, dacă creativitatea nu aduce valoare adăugată, este mai bine să nu existe. De idei extraordinare, dar neimplementate sau implementate prost, suntem cu siguranţă sătui. Eu unul, cel puţin, sunt.
Un om responsabil îşi respectă angajamentele şi promisiunile. De asemenea, se preocupă să facă bine ceea ce se angajează că face. Şi toate acestea pentru că vrea şi pentru că găseşte semnificaţie în munca lui.
În marea majoritate a cazurilor, îmi doresc oameni care să-şi asume responsabilităţi peste cele aferente job description-ului. Pe de-o parte, pentru că este un bun indicator al calităţii culturii organizaţionale şi al stării de spirit a oamenilor. Pe de altă parte, pentru că, atunci când oamenii îşi asumă responsabilităţi extinse, şansele ca ceea ce fac să fie de calitate cresc semnificativ. Lucrurile extraordinare apar atunci când oamenilor le pasă şi fac pentru că vor, nu pentru că trebuie. În acelaşi timp, cred că este important să recunoaştem şi să apreciem în aceeaşi măsură oamenii care îşi îndeplinesc responsabilităţile şi atât. Marota pasiunii şi a responsabilităţilor suplimentare este, din punctul meu de vedere, foarte păguboasă şi nedreaptă.
Cât privește recompensarea acestui tip de angajament, nu mă pregătesc s-o fac în nici un fel, pentru că recompensarea unei stări nu este, din punctul meu de vedere, o abordare deşteaptă. Voi aprecia această atitudine, dar voi recompensa rezultatul faptului că oamenii au angajament. Aşa cum spunea bunicul meu, „nu trebuie să-l încurajăm pe prostul harnic”.
Riscurile unei prea mari libertăţi la job ar putea fi potenţarea excesivă a individualismului, care duce, pe termen lung, la pierderea apartenenţei la organizaţie.
Eu încerc să mă asigur că atât mie, cât şi oamenilor mei ne sunt clare direcţia în care mergem ca organizație şi obiectivele pe care trebuie să le atingem. Recunosc că nu-mi iese întotdeauna etapa de monitorizare şi verificare că ceea ce am stabilit se întâmplă, dar continui să învăţ din această greşeală. După asta, libertate totală în „terenul de joc” şi încredere 100% în buna intenţie şi responsabilitatea oamenilor. Bineînţeles că am fost câteodată dezamăgit de faptul că nu s-au întâmplat lucrurile sau s-au întâmplat prost, dar asta nu m-a făcut şi nu mă va face să-mi schimb filozofia de conducere.
