Feluri de supărări. Remedii

Am gândit acest articol în trei părţi:

Partea I este pentru tine, dacă ai obiceiul să te trezeşti cu zâmbetul pe buze, încântat de perspectiva că ai în faţă o nouă zi. De muncă. De întâlniri. De capcane. De descoperiri. Şi îţi închei ziua tot cu zâmbet.

Partea a II-a este despre tine, dacă duminica seara te gândeşti cu groază că ai în faţă o săptămână cât un hău. Vezi doar unde începe şi te aştepţi la orice. Orice, dar nu bun.

Partea a III-a îţi este recomandată doar dacă eşti la un nivel avansat, adică nu dormi decât 3-4 ore pe noapte, iar în restul timpului urmăreşti scenarii cu joburi care se termină prost, mai prost decât te poate duce mintea acum, cu umiliri în timpul şedinţelor, cu lista lucrurilor de făcut care creşte pe măsură ce le rezolvi, cu actele tale de revoltă ratate şi cu sentimentul apăsător că n-ai încotro.

Şi acum, partea I 

Felicitări! Dacă ai ajuns aici, probabil auzi des spunându-ţi-se: “Ce noroc pe tine că eşti atât de calm!… E normal să fii senin, tu n-ai trecut prin…” Se presupune astfel că nu poţi avea o stare de bine generală decât dacă  n-ai prea avut parte de lucruri rele. Dacă ai fost, pur şi simplu, norocos. Şi viaţa te-a servit doar cu bunătăţi. Doar aşa ai cum să fii mulţumit. Voios. Eşti chiar dator să fii astfel. Tu, cel favorizat de soartă.

Dacă eşti la nivelul acesta, ai putea împărtăşi cu noi – în mod credibil – ce mecanisme de metamorfoză ai aplicat. Te poţi gândi la câte o situaţie aparent fără ieşire, când nimic din ce învăţaseşi nu te putea ajuta. Când logica îţi furniza soluţii inaplicabile şi nu ţi se-ntindeau mâini de ajutor. Când te simţeai singur şi cam mic. Şi încăpăţânat. Idealist. Un pic nebun, poate. Cum să fi fost altfel, din moment ce sfidai logica, sfaturile, avertizările!? Fără garanţia că vei ieşi tu la liman, cumva. De fapt, cu garanţia că nu vei ieşi…

Dar cine dă garanţiile astea, până la urmă? Sistemul. Eroare de sistem, deci. Faptul că eşti aici şi zâmbeşti, ieşind din situaţia fără ieşire, este, evident, o eroare de sistem (cel care a apreciat iniţial că situaţia este cum este). Tu? Dacă este aşa, atunci descrie paşii pe care i-ai urmat, să ştie şi alţii. Dacă nu, poate că eşti, pur şi simplu, vrăjitor şi totul a fost simplu. Ai rostit cuvintele magice şi gata! În acest caz, lucrurile care urmează ar putea să ţi se pară neverosimile. Problema ta!

Partea a II-a

Dacă realităţile din prima parte nu (mai) sunt din filmul tău, e posibil să te afli într-un scenariu în care trăieşti din week-end în week-end. Cele cinci zile intermediare sunt arcuri peste timp. Peste infinituri. Negative. Ştim cu toţii de la şcoală că există infinituri mai mari şi mai mici. Aşa sunt zilele săptămânii. Cele “lucrătoare”. Care este antonimul cuvântului “infinit”? “Finit”, nu? Aşa sunt zilele de week-end. Finite. Pozitive.

Dar, să revenim la supărări, cele care ne interesează acum. Cum poţi scăpa de ele? Poţi? A putut cineva? A fost mai deştept? Dacă vrei, poţi. De ce n-ai vrea, atunci?

Să luăm un exemplu de supărare. Un coleg din alt departament, cu care te înţelegi bine, te atacă dintr-o dată în public pe un subiect la care aveţi opinii diferite. N-ar fi prima dată când îţi susţii punctul de vedere într-o atmosferă ostilă. Ştii să te descurci cu asta. Indiferent care ar fi rezultatul. Şi n-ar fi ceva nou să discuţi în contradictoriu cu un prieten, ajungând într-un final la o părere comună sau, pur şi simplu, hotărând că în privinţa aceea rămâneţi cu păreri diferite. Noutatea vine din aversiunea îndreptată împotriva ta de către unul dintre ai tăi. Cum te descurci cu asta?

O variantă ar fi să-l treci instantaneu pe lista duşmanilor, iar aversiunea ta să fie direct proporţională cu simpatia adunată până atunci. Din acel moment, orice interacţiune cu respectivul va sta sub semnul vrajbei. Am testat asta. Vor urma clipe memorabile. Cu victorii otrăvite în ambele sensuri, cu sclipiri negre în ochi şi un amestec ciudat de satisfacţie şi silă. Nefiind clar care domină. Având însă la îndemână justificări izbăvitoare: “Doar nu era să mă las călcat în picioare!, Doar n-o să fiu fraier!”

Marea provocare aici e dimensiunea. Cu fiecare nouă lovitură, vrajba se amplifică. Şi-i atinge şi pe ceilalţi. Iniţial spectatori. Fascinaţi. Uşor părtinitori. Apoi, implicaţi, într-un fel sau altul. Aşa încep legendele: de la o sămânţă de adevăr, un pui de conflict. Iar legendele sunt opere colective. Nu-ţi aparţin.

O altă variantă ar fi să-l treci pe lista suspecţilor. Asta durează. Trebuie să ai nervii tari. Zâmbeşti şi pândeşti. O zi, o lună, un an, până strângi dovezi. Mai rar se întâmplă să aduni probe de nevinovăţie. Lista prietenilor e aproape impermeabilă pentru “greşiţi”. Cu ei ai gustat neîncrederea. Dar e loc de întors. Mai ales dacă atacul iniţial n-a produs pagube mari (nici nu mai ţii minte toate replicile de atunci…), iar suspectul a dat deja dovadă de căinţă. În punctul acesta, se poate întâmpla un fenomen interesant. Dacă puteţi da cărţile pe faţă, descâlcind presupuneri, lucruri auzite cu urechile voastre, noutăţi aduse cu generozitate de unii şi altii, sunt şanse mari să faceţi o nouă listă. A prietenilor “încercaţi”. Din lista asta se iese mai greu.

O variantă mai sofisticată ar fi să ţii într-o mână Revolta şi Suspiciunea (de preferat, în mâna dreaptă, dacă eşti dreptaci) şi în cealaltă Curiozitatea. Şi să întrebi. Fără revoltă, fără suspiciune. Deocamdată. Asta e provocarea aici. Să ţii bine comorile din mâna dreaptă (sau stângă, după caz). Să nu treacă în cealaltă. Sau să nu plece înainte de vreme. Până n-ai terminat întrebările…

Poţi începe şcolăreşte. Oamenii deştepţi au voie să pună întrebări simple! Şi-o ţii aşa, într-o întrebare. Până se aleg lucrurile. Atunci, poţi da drumul comorilor. Sau nu…

Partea a III-a

Puţin probabil să te afli de mult timp în teritoriul ăsta. Aici vii, stai un pic şi pleci mai departe sau te întorci. E de tranzit. Pur şi simplu nu se asigură cazarea, staţionarea. Nu sunt resurse. E încurajată dinamica. Asta duce la evoluţie. Întotdeauna. Direcţia nu e garantată.

Cel mai greu e să alegi cu ce te măsori mai întâi. Ai un întreg evantai. Întreg, adică te întregeşte, în toate privinţele. Şi aici ai variante.

Ai putea începe cu orice, dacă n-ai altă idee mai bună. “Orice” e mai bun decât “totul” deodată. Te antrenezi cu “orice” cât e nevoie. E singura regulă. Până îi dai de capăt. N-o să mori, în principiu. Moartea survine doar în mod excepţional de la prima încercare. Ţi se dă timp de exerciţiu. Face parte din educaţia colectivă. Se ocupă cineva de lucrurile astea. Nu-ţi bate capul!

Sau, ai putea începe cu ce este mai aproape. Nici nu apare în câmpul privirii. E până acolo, în unghiul mort (tema muritului e recurentă în zona asta: “Nu mai pot! Îmi crapă capul! Îmi vine să mor! Îmi vine să mă împuşc!”). Deci, ai în faţă gândul cel mai chinuitor. Ce faci?

Poţi începe cu explorarea. Asta e faza în care te concentrezi pe cunoaştere, pe descoperire. Te îngrijorezi mai târziu (are şi îngrijorarea importanţa ei, n-o arunca). Nu laşi nimic necercetat. Poţi da peste confirmări (“Da, e chiar nasol, am motive de îngrijorare”), clarificări (“Aha! Am de urcat doar muntele acela”), mirări (“Ce era aşa de grav aici?”) şi alte recompense. Marea provocare aici e încrederea. Pentru că vei ieşi din asta, la un moment dat. Nu chiar acum. Explorarea se face pe îndelete.

Şi dacă nu alegi nimic, ce? Am încercat. Şi m-am trezit în partea a II-a, cea cu trăitul din când în când. Asta se întâmplă când nu alegi nimic. Te laşi dus. De mişcarea altora. Dar teritoriul acesta devine instabil, după un timp. Şi ce urmează? Păi, fără confruntare, explorare sau nemişcare, ce ar mai fi? Evadare. În alte realităţi. După posibilităţi, înclinaţii…

Eu aş alege explorarea, de data aceasta. Cu ezitare. Şi curiozitate.

(Foto: Eddy Van 3000, www.flickr.com)

  •  
  •  
  •  
  •  
  •