Articol de: Răzvan Antonescu, Head of Commercial management & development, Unicredit Financing
Toţi avem limite. Le conştientizăm în momentele în care simţim că nu putem mai mult decât atât. Nu mai putem găsi soluţii la probleme. Nu putem munci mai mult. Nu mai avem idei. Suntem în faţa unui zid. Oare aşa să fie?
În atletism, în cursele pe distanţă medie şi lungă în care se încearcă îmbunătăţirea unui record existent, se folosesc alergători plătiţi, care au rolul de a menţine un anumit ritm în prima parte a competiţiei. Li se spune simplu „iepuri”. Ei fug întotdeauna în faţă. Îţi arată cam pe unde se află „competitorul invizibil”, cel care a stabilit în trecut recordul care trebuie îmbunătăţit. Şi te trag după ei.
Privit mai în profunzime, rolul lor este mult mai important şi mai complex. Pentru că tu, cel care încearcă să stabilească noul record, în mod evident, alergi la fel de repede ca „iepurii” din faţa ta. Deci, din punctul de vedere al capacităţii fizice, al sarcinii care trebuie dusă la îndeplinire, existenţa „iepurilor” este irelevantă.
Ceea ce fac „iepurii” însă este să îi ajute pe ceilalţi să spargă barierele psihice care i-ar putea împiedica să stabilească recordul. Psihic, şi nu fizic, este o diferenţă enormă între „sunt primul din pluton, alerg la capacitatea mea maximă, în aşa fel încât să nu mă depăşească nimeni” şi „îl urmăresc pe primul din pluton, alerg la capacitatea maximă a celui din faţa mea, dar am resurse să îl depăşesc”.
Exact pe acelaşi principiu se bazează tehnica paşilor mici. Ai de făcut ceva care pare dincolo de posibilităţile tale, o sarcină „mamut”, prea mare pentru ceea ce şti că poţi. Şi atunci, o spargi în sarcini mici şi le faci pe rând, fără să te mai gândeşti la magnitudinea reală a acţiunii. Te trezeşti la sfârşit că ai făcut multe lucruri mici, accesibile, care împreună alcătuiesc acel ceva pe care n-ai fi putut să îl realizezi niciodată. Pentru că aşa îţi spunea mintea.
În viaţa de zi cu zi, acasă sau la birou, de cele mai multe ori, nu ai un „iepure” care să te tragă după el. Dar pentru că problema pe care o rezolvă „iepurii” nu este una reală, palpabilă, poţi învăţa să îţi creezi propriii „iepuri” virtuali. Să treci de limitele pe care le cunoşti, conştientizând că ele, de fapt, nu există.
Câteodată, se întâmplă să te îndoieşti de ceea ce poţi face, să te autolimitezi, crezând cu toată fiinţa ta că nu vei putea atinge alte praguri. Câteodată, se întâmplă să nu mai poţi. Să te uiţi înăuntrul tău şi să nu găseşti nimic. Să te holbezi încercând să vezi ceva. În acele momente, ai nevoie mai mult ca oricând să vezi cu ochii minţii cum apar din întuneric, la început vag, ca o părere, apoi din ce în ce mai aproape, doi ochi strălucitori: „iepurele” tău.
