de Mădălina Uceanu, Managing Partner, Career Advisor
În perioadele dificile economic, cum este cea pe care o tot traversăm de ceva ani, remarc apariţia unui fenomen care mă îngrijorează: se profilează câteva lumi paralele. Contextul este acelaşi pentru toţi, dar modul în care reacţionăm la el este total diferit.
M-aş fi putut referi la cei care aleg să fie deprimaţi versus cei care aleg să lupte cu sine şi se străduiesc să găsească soluţii. Şi acestea sunt două lumi paralele, dar cred că sunt mai obişnuite şi nu neapărat legate de o criză economică sau de un context general defavorabil.
Le întâlnim în viaţa de zi cu zi, ca reacţii diferite la evenimente similare, dar nu la amploarea dată de contextul economic actual. Îmi amintesc, de exemplu, de perioada 1995-1996, când fenomenul era mai puţin întâlnit, însă începuse să fie identificabil.
Apoi, în 1999, am trăit aceeaşi senzaţie, că se măreşte discrepanţa între realitate şi globurile de sticlă în care uneori alegem să trăim.
Două lumi paralele
Cele două lumi la care vreau să mă refer acum sunt populate de cei care au un loc de muncă stabil şi cei aflaţi în căutarea acestuia, de ceva timp. Povestea e veche de când lumea. Poate şi discrepanţa. De data aceasta însă, având în vedere numărul anilor de când fenomenul se manifestă, începe să devină deranjant şi mi se pare riscantă lipsa de realism.
Există o lume în care manageri de nivel mediu sau senior sunt în căutarea unui nou proiect, de 3-6-9-12 luni, fără să aibă foarte multe speranţe în găsirea unei oportunităţi similare cu cea anterioară. Cealaltă lume este cea a managerilor activi, angajaţi, având poate nu un nivel de venit ideal, lucrând poate într-un mediu departe de ideal, dar nu în condiţii total defavorabile.
Primii îşi pun nenumărate întrebări care să îi ajute să înţeleagă ce se întâmplă: de ce nu sunt acceptate aplicaţiile lor? când vor apărea mai multe oferte potrivite pentru ei? Multe dintre aceste întrebări sunt direct legate de încrederea lor în sine şi, chiar dacă nu de la început, lipsa unor soluţii sustenabile reuşeşte până la urmă să sape puţin la temelia modului în care se percep pe sine.
Cei din a doua categorie încep să se întrebe dacă nu cumva scaunul pe care stau acum s-a tocit prea tare, dacă nu este cazul să facă o schimbare în această perioadă către orizonturi mai luminoase. Nu este vorba despre ceva neapărat grav, nu sunt frustrări insurmontabile, ci nemulţumiri uşoare, care, odată luate prea în serios, i-ar putea determina să renunţe la activitatea prezentă. Toate în speranţa unui „viitor mai bun”.
Ce-ar fi de făcut?
Am obosit spunând mereu aceleaşi lucruri, dar se pare că încă nu le-am spus suficient. O doză de realism cred că ne prinde bine tuturor. O analiză atentă a tipurilor de frustrări pe care le resimţim, o autoanaliză a capacităţii noastre de a le face faţă într-o manieră potrivită, de asemenea.
Diferenţa majoră dintre cele două lumi este între a sta în picioare şi a sta aşezat, chiar dacă scaunul pare puţin mai tare decât îl simţeam acum câţiva ani, când m-am aşezat pe el pentru prima oară.
Ca să nu greşim major, să riscăm statul în picioare pentru perioade mult mai lungi decât ne imaginam, aş sugera câţiva paşi:
•o mică analiză personală, plusuri, minusuri în proiectul actual;
•ieşirea din globul de sticlă şi ascultarea (nu doar auzirea) poveştilor celor din jurul nostru care sunt deja de ceva timp în căutarea altei oportunităţi;
•reevaluarea capacităţii noastre de a face faţă frustrărilor şi, poate, chiar lucrat puţin la modul în care rezolvăm diferit anumite situaţii cu care ne confruntăm. S-ar putea să fie mai mic efortul de a ne schimba abordarea cu una mai constructivă în mediul actual de lucru decât efortul de a ne adapta la o piaţă care funcţionează fără reguli, fără prea multe oferte, cu presiune multă pe costuri şi cu o aversiune foarte mare faţă de risc. Sau poate chiar îngheţată.
Nu susţin lipsa de curaj, dar mi-ar plăcea să văd în jurul meu mai multe riscuri asumate, luând în calcul în mod realist ceea ce ne aşteaptă „out there”. Altfel, globul de sticlă s-ar putea fărâma în bucăţi mici: o trezire utilă, dar dureroasă pentru unii dintre noi.
Până când începem să ne facem un obicei din a apela la terapie şi în afara situaţiilor de criză maximă, poate merită să ne gândim de două ori şi să nu ne bazăm doar pe ceea ce se vede de la noi. O părere din afară n-a omorât pe nimeni.
