Made in UK – 4 zile la Liverpool

Pentru cei indeciși, pentru cei care se află în căutarea de noi destinații de vizitat sau doar pentru cei care-și caută inspirația,  începem o serie de jurnale de călătorie în care adunăm impresii, opinii, emoții ale unor oameni care dincolo de a avea o carieră de succes, își petrec timpul liber descoperind lumea.

Începem seria cu un „bancher ochelarist”, așa cum se descrie Codruț Nicolau.

El ne-a împărtășit jurnalul său de la Liverpool, un oraș britanic care „ vibrează din toţi porii”.

Sunt bun, sunt cel mai bun! Vreau şi locul 1, şi locul 2 …

Cam aşa se poate traduce afişul gigant din Heathrow: coming soon, our new Terminal 2, because one “best terminal in the world” isn’t enough …

Privim afişul cu zâmbet indulgent, dintr-un colţişor încadrat în sticlă – e zona de fumat, special amenajată în aer liber(!), în faţa aeroportului londonez.

A patra oară în Londra… de data asta doar în tranzit, către Liverpool.

Liverpool - music all over

E prima dată când zbor aici cu British Airways şi mărturisesc că impresia nu e chiar rea. Ok, stewardezele sunt mai bătrâioare, cu un aer de guvernante atente, însă atmosfera din avion a avut ceva diferit, un farmec imposibil de trecut cu vederea.

Pilotul şi echipajul chiar vorbesc cu tine, nu e doar un ritual automat cu centura de siguranţă şi masca de oxigen. Pilotul ne spune că e convins că am mai văzut filmul ăsta, că nu e nimic nou, dar, într-un mod simpatic, ne roagă (cere?) să lăsăm ziarele şi discuţiile cu vecinii de scaun şi să fim naibii atenţi. Mă surprind că stilul lui (jumătate autoritar, jumătate în băşcălie) are efect şi stau cu ochii beliţi la filmuleţul cu măsurile de salvare. La fel fac şi ceilalti pasageri.

Odată aterizaţi, avem de omorât cateva ore până la trenul de Liverpool, aşa că ne năpustim înspre Green Park. Metroul înghesuit adună, ca nicăieri altundeva, toate limbile pământului. Şoapte în franceză, hăhăieli italiene, râset în spaniolă şi poveţe sudaneze de la o doamnă africană care ne sfătuieşte pe diverse teme.

Coborâm în parc, la prima traversare de stradă suntem gata de accident: am uitat să ne asigurăm privind în dreapta şi un double deck bus frânează și claxonează din toţi rărunchii. În faţa noastră, parcul imens era complet cucerit de amatorii de picnic; fiecare colţişor de iarbă e acoperit de trupuri albe-rozalii, de coșuleţe cu mâncare, sandvişuri şi castronaşe, sălăţuri şi pizze, iar, peste toate, o pădure de cornete de îngheţată. Când un pic mai în dreapta, în gâlgâieli de poveste, am auzit o şampanie care se desface, am ştiut că aici va fi locul în care ne vom aşeza şi noi tabară, până se face ora potrivită de pornit spre locul cu Beatleși.

Pe mâine

Cum vorbesc liverpoolienii, frăţioaaaare …

Cuvintele le ies cu o viteză înspăimântătoare din gură şi parcă mestecă nişte pietricele în timp ce turuie… A trebuit să opresc o chelneriţă zâmbitoare care a spus o poezie lungă şi apoi s-a uitat întrebător la mine. Draguţă, vorbeşte mai rar, stau cu urechile ciulite, dar tot nu pricep o iotă…

De cum am coborât din tren, pescăruşii gălăgioşi ne-au dat bineţe şi, în douăzeci de paşi, ne-am prins că haosul e aici la el acasă. Sâmbătă seara, oraşul e plin de cârciumi agitate şi parcă pe fiecare stradă s-a dat drumul la viaţă, cu volumul împins mult după maximul admis.

Se vorbeşte tare şi se râde, dintr-o dubă coboară o mireasă urmată de cincisprezece fete băgate în priză care dau să dărâme uşile unui bar în care nişte chitarişti se antrenau de zor. La semaforul de lângă, zece fete îmbrăcate identic, ca nişte zebre roşii, aţâţă cu portjartierele trecătorii. Sunt urâţele ca naiba şi mai plinuţe, de… asta e…, dar parcă strada vibrează pe oriunde ai călca.

Citesc pe o clădire recomandările unui proverb local şi realizez că aşa se cam trăieşte prin zonă, cel puţin în weekend. “Do not cease to drink beer, to eat, to intoxicate thyself, to make love, and celebrate the good days”. Hai noroc! ce să mai zici?

Trecem pe lângă cete de petrecăreţi şi ne oprim în faţa unei catedrale în care duduie… un concert de muzica trance… Zidurile gotice sunt gazdele unui festival deja tradiţional, aflat la a nu stiu câta ediţie, iar basul şi sintetizatoarele zgâlţâie vitraliile.

Ne uităm în stânga şi-n dreapta şi ne prăpădim de râs (şi încântare, recunosc). La semafor ai doua mari opţiuni – “wait” sau “cross with care”, oricum mă uit disperat  şi-n stânga şi-n dreapta, aştia sunt sonaţi şi per pedes şi la volan.

Am spus unor colegi că plec la Liverpool, unul a strâmbat din nas că a fost şi e de cacao, altul m-a întrebat dacă urmăresc cumva cele mai terne destinaţi …

Cât de tare se înşeală… Oraşul ăsta vibrează din toţi porii, e plin de contraste, de nebuni, cu siguranţă, dar numai plictisitor nu-i.

Mai mergem la pas până la Filarmonică, unde e plin, bineînţeles. Luăm toate pliantele care ne cad în mână doar ca să descoperim că e un Tate museum şi aici, iar zilele viitoare îl vom vedea pe Chagal.

Încă o catedrală, anglicană, imensă ca o cazemată, cu parcuri luxuriante şi uşi ce n-ar putea fi dărâmate nici cu cei mai aprigi berbeci. Intrăm… şi parcă dezlegăm o altă lume… Este concert de cor şi orgă. Se cântă Handel şi Tallis, Brahms şi Britten şi, peste toate, Rachmaninov cu Ave Maria.
Cor pe patru voci care urcă şi coboară cu o regularitate hipnotică, ce mângâie vitraliile prea înalte să le cuprinzi fără să ridici privirea. Orga umple zidurile înalte de piatră şi parcă îmi frământă carnea. Îmi place muzica asta de mor şi o pace profundă mi se lasă peste şira spinării, care vibrează în altfel de armonie. E un balon ce se umflă, undeva în mine, încet, încet, până când mă inundă prin toate înauntru şi-mi lasă în urmă un plin de linişte pe care nu o cunoşteam.

Contrastele se ţin lanţ în oraşul ăsta, ca într-un carusel, ba apocaliptic, ba tămăduitor.

Ieşim din catedrală încă în transă, dar suntem absorbiţi rapid de beat-ul oraşului ce se dă pe tobogan, la vale.
E momentul să ne amestecăm şi noi în vâjul ăsta, aşa că testăm toate wiskey-urile şi drafturile locale şi intrăm în horă.

Acum chiar că pe mâine

E duminică dimineaţa şi soarele blând care învăluie cheile portului te îndeamnă să leneveşti, cu aromă de cafea împrejur. Ne-am trezit mai repede, avem avantajul biologic al celor două ceasuri de diferenţă în fusul orar şi aproape că suntem primii clienţi ai cafenelelor de pe marginea râului.
E linişte şi pace. Capitala muzicii pop rock, agitată ieri seară, e undeva pierdută încă în aşternuturi.

Am citit că Liverpool a fost în perioada de rush american principala poartă a Europei spre noua lume; 9 milioane de oameni şi-au făcut bagajele şi au venit aici, în port, să se îmbarce către USA, cu speranţa că vor avea parte de o viaţa mai bună.

Liverpool - statuie in vechiul port - emigrare spre USA

Astăzi, tinerii se bucură cum pot de toate, dar continuă să plece destul de mulţi din oraş, spre Londra sau alte destinaţii, astfel că numărul de locuitori din Liverpool cam scade de la Beattles încoace.
La prima vedere, m-a surprins că oraşul e mult mai tânăr faţă de ce am văzut prin occident: descopăr că, într-adevăr, circa 43% din populaţie este încă sub 30 de ani. Se vede asta pe stradă, în parcuri, în cafenele şi în magazine; în China Town (se pare, cel mai vechi din Europa) sau în târgul de artizanat pe care îl batem la picior cu o lentă curiozitate.

Mergem mereu cu privirea căutătoare şi mă tot uit la clădirile din jur. Dincolo de catedrale, ziduri şi alte rămăşiţe de prin evul mediu, oraşul ăsta e un melanj de stiluri foarte diverse. E clar că Victorian style e predominant, cu construcţii de piatră sau cărămidă, dar e plin şi de Art nouveau (deşi nu chiar aşa de ostentativ ca în Miami), Art deco, mai monolitic, geometric ca în clădirea cu ficatul regal (Liver Royal building) şi case Georgiene. Multe, însă, neglijate. E drept că sunt multe în reconstrucţie, dar cele (încă) neglijate sunt mai numeroase. Una peste alta, un amestec cam alandala, nici rânduială nemţească, nici romantism italian. Cum zice consoarta, dacă Liverpool ar fi muzică, ar avea melodicitate, dar ar suferi la ritm (prea învârtit şi alambicat) şi i-ar lipsi, cu desăvârşire, armonia…

Mă rog, până una alta, cafeaua nu e chiar grozavă, dar berea merge şi wiskeyul e impecabil.

Între timp, s-a făcut după amiază, mai stau un pic şi mă duc să mă cert cu ospătarul – aşteptăm de vreo jumătate de oră să se elibereze o masă într-o cârciumă pan-asiatică plină de mâncare tipic liverpooliană.

Sper să ne ţină ficatul.

Să ne fie de bine, tocmai am mâncat într-un restaurant de super fiţe. Dacă va întrebaţi de unde ştiu că era fancy, să vă povestesc.

Mai întâi, era un domn preţios la intrare, care făcuse training la Buckingam Palace. A scos un Registru, ne-a trecut numele cu un pix lucios şi ne-a zis că în maximum o oră şi jumătate ne face rost de o masă. La privirea mea complet oripilată, a răspuns că se va strădui să reducă timpul la o oră, apoi ne-a expediat pe terasă, la bar, să ne bem minţile.

În al doilea rând, m-am prins că ceva nu e în ordine când am văzut preţurile nesimţite. Iniţial, am crezut că sunt în RON şi nu în lire, dar mi-am dat seamă că şansele sunt totuşi minime.

În al treilea rând, m-a mirat cerinţa cu “ţinuta obligatorie”. Era, carevasăzică, un anume “dress code required” de managementul vigilent.

Când, după o jumătate de oră, Ioana a solicitat masa aceea mai repede că ne chiorăie maţele, eu mi-am privit cu îngrijorare picioarele păroase ce se iţeau timide de sub bermude şi mi-am tras peste cap gluga de la bluza de trening, ca să par mai business. Cravată nu aveam, însă cred că m-au lăsat să intru datorită tenişilor albi, bine asortaţi cu şireturi albastre.

În fine, odată intraţi, am păşit ca pe catwalk, ne-am aşezat cu eleganţă la masă şi am comandat creveţii „cei mai” imperiali şi alte animale asiatice.

Când ne-am uitat împrejur, mărturisesc că ne-am mirat puţin. Bărbaţii ca bărbaţii, dar femeile aduseseră în restaurant o modă uşor îndoielnică. Babetele se mişcau nonşalante în mini jupe, ca în vremea bună a lui Blondie şi Cher. Nişte zâne graţioase de 90 de kg purtau pe dânsele rochiile alea bune, în culori mov, roz sau verde deschis, înţelept asortate, prin puterea contrastului, cu genţi de pene colorate şi pantofi cu sclipici.

Pe fundal, chelnerii costumaţi impecabil în negru erau numai zâmbet şi ne-au îmbiat cu tot felul de bunătăţi locale, dar le-am explicat să ia paharele de cristal din faţa noastră şi să aducă mâncarea că ne-a scăzut glicemia.

Nici nu am apucat să ne îndestulăm cum se cuvine, că atmosfera catifelată s-a zdruncinat. La solicitarea unor meseni, muzica cea clasică s-a oprit brusc şi a început un Happy Birthday din toți rărunchii, în chiote de bucurie şi luminat de flashuri de aparate foto. Probabil că restaurantul nu era chiar pregătit de scandal şi piesa asta nu o aveau în playlist, iar la o descărcare rapidă de pe Youtube au nimerit un Happy Birthday cântată de un cor de copilaşi prea entuziaşti. Din cauza asta, atmosfera s-a animat mai mult decât trebuia şi localul s-a transformat într-un fel de pub înflăcărat.

Simţind oportunitatea, am avut pe loc impulsul să mă ridic gata de acţiune. Cu ochii în lacrimi, Ioana abia m-a oprit chiar când eram pe punctul să pornesc la microfon “Cine-i născut în ianuarie!”. Buckingam palace boy a apărut în mijlocul lucrurilor, cu privirea disperată, intuind că situaţia a scăpat puţin de sub control.

Câteva mese mai încolo, o doamnă de viţa nobilă s-a pornit să escaveze cu încredere între premolari, folosind cu măiestrie unghiuţele în locul unei scobitori pe care chelnerii năuciţi au uitat să o mai aducă.

Din nimic, localul s-a transformat într-un karaoke dezlanţuit şi lumea a început să se mişte între mese, cu felicitări, ca la nuntă.

Am plătit în viteză şi am ieşit în râs împleticit.

Afară, în faţa unui pub cu muzică duditoare, un cuplu sextagenar ieşit la țigară dansa în mijlocul străzii. Lăsaţi-ne domnilor cu prestanţa şi ţinuta elegantă! Daţi-ne bere la halbă, scandal şi veselie. Mai departe, ne descurcăm noi.

Fusese pus un pic în dificultate, dar până la urmă Liverpool îşi revenise.

La masă, o englezoiacă sare în sus ca arsă, gata să dărâme toate paharele – la picioarele ei venise porumbelul ucigaş… N-am văzut în viaţa mea atâta groază în faţa păsărilor, ca aici. Un pescaruş coborât să mănânce nişte resturi de pâine provoacă panică printre britanici. Afişul mare de pe clădire anunţă “for your own safety, you are required NOT to feed the birds”.

Strada e plină de soare, pare-se că e cea mai călduroasă zi din an. Mă aşez pe jos, lângă un retriever somnoros, stăpânul lui aproape orb cântă dumnezeieşte la chitară.

O ceată de studenţi italieni inundă aleea, gălăgioşi şi zâmbitori, cu fete frumuşele care aduc primăvara printre grăsuţele englezoaice. Nici băieţii subţirei (cu ten măsliniu şi început de barbă rebelă) nu trec neobservaţi şi vreo două localnice le lasă telefoanele în speranţa unei întâlniri mai nocturne.

E aer plin de miros de râu şi mare care umezeşte nările şi mi-aş da jos tricoul să mă umplu mai bine de căldură. Ţigara se fumează singură, leneşă, uitată între degetele alungite de gravitaţie, în mâna pierdută în curgere spre asfaltul fierbinte de dedesubt. Se naşte pe loc un joc, de-a urmăritul de glezne care trec pe lângă privire şi capul se ridică arareori în urmărirea unor picioare frumoase.

Am fost ieri în campusul studenţesc şi am atins cu respect clădirile de cărămidă ridicate în secolul XIX, actualmente săli de curs, cu orologii şi turnuleţe în vârf.

Am aplaudat două ore absolvenţii îmbrăcaţi în robe negre (growns?), cu pălării înalte pe cap. Cred ca 80% dintre graduants erau africani, arabi şi asiatici (chinezi, dar şi indiano-pakistanezi).

Am avut sentimentul că un networking în sală poate pune bazele unei legături strânse cu viitoarea elită din lumea “nouă”, plecată peste oceane în căutare de educaţie. Printre masteranzi şi doctoranzi, doi români şi-au prezentat respectuoşi omagiile decanului, într-o ceremonie ritualică, în sunete grave de orgă şi atingere masonică. Decanul a “îmbrăţişat” mâinile cu răbdare şi a spus fiecăruia în parte câte ceva. Ce să zici… noblesse oblige şi eticheta e musai de păstrat …

Din nou cu privirea la oameni …

Din loc în loc, la intersecţii de străzi pietonale, sunt aşezate piane… aşa cum a pus şi Memo plus în Bucureşti, la Roaba de cultură. Se opreşte lumea, deopotrivă copii şi adulţi, se aşează pe scăunelul profesionist şi cântă, fiecare după pricepere.

Fantastic de multe cărucioare (împinse atât de mămici, cât şi de tătici), de parcă a fost promoţie la maternitate.

Îmi amintesc că am învăţat, cât am stat prin Italia, să mă uit la spectacolul oamenilor care trec, fiecare un mini univers într-o mare de poveşti, amestecate, pe treptele aşezate în amfiteatru,  deasupra unor pieţe mişcătoare.

Aşa şi aici. Strada e plină de “întamplare”. Nici un tricou fără vreun text pe el, braţele şi picioarele sunt tatuate, oamenii te opresc să-ţi spună ceva, să îţi îndese un pliant în palme (nepromoţional, ci doar cu gândurile lor), mai încolo, un bătrân cu o staţie de amplificare are misiunea lui proprie, împărtaşind înțelepciunea creştină, cineva cântă lângă un copac doar pentru că aşa îi vine.

Parcă fiecare dă pe afară de o poveste pe care ar vrea să o transmită şi, în lipsa unui auditoriu proaspăt, iese în lume, să se amestece şi să se împărtăşească. Nu ştiu dacă totul vine din înstrăinare sau din altceva, nu mi-am făcut tema la psihologie, dar privind cu destulă curiozitate împrejur, am sentimentul că lumea nu s-a schimbat prea mult în ultimii două mii de ani.

Hai aleluia, să vă spuneţi şi voi povestea cea interesantă şi să vă bucuraţi de soare.

Codruț Nicolau este autor al cărții „Jurnal de bancher pe drumuri”. Pentru mai multe detalii despre carte, accesați site-ul oficial.

Citește și Jurnal de călătorie scris de un bancher, pe BlackBerry- INTERVIU EXCLUSIV