Articol de: Mihaela Mateescu, de profesie - călător
Se spune că în fiecare an este bine să descoperi măcar un loc unde nu ai fost niciodată, dar și să revezi o destinație deja cunoscută.
Așa s-a întâmplat în 2015, când am decis să redescopăr trasee din Indochina, mai exact Cambodgia și Vietnam, pe unde mai fusesem în urmă cu vreo cinci ani. De data aceasta, am ales sfârșitul sezonului ploios (octombrie-noiembrie) pentru avalanșa de verde viu, în toate tonalitățile sale.
Am să încep cu nordul Vietnamului, căci, și astăzi, la peste 40 de ani de la terminarea războiului, diferențele sunt încă vizibile între nord și sud. Vorbim despre o țară comunistă – familiar, nu? – cu transformări rapide de la o economie agrară, la segmente cu majore influențe tehnologice specifice secolului XXI.
Primul producător de piper al lumii, al doilea exportator de orez și cafea și ocupând un loc important în segmentele de ceai, cauciuc și pește, Vietnamul a reușit – grație (încă) programelor cincinale centralizate! – să devină un producator important de bauxită și aluminiu sau petrol și una dintre cele mai deschise economii din Asia.
Sigur, în Nord, timpul trece ceva mai lent, iar zonele de munte – în special regiunea SaPa, aflată la granița cu China – au rămas impasibile la trecerea anilor, la fel de frumoase cu terasele lor de orez sau piețele săptămânale atât de animate și viu colorate. Ne-am bucurat și noi de reîntâlnirea cu bivolii de apă, cu primitoarele triburi H’mong și, nu în ultimul rând, cu mâncarea stradală.
Am tot fost întrebată unde aș alege să rămân dintre toate locurile vizitate. Nu știu încă să răspund, dar, cu siguranță, știu vreo două locuri unde aș vrea să mănânc, iar unul dintre ele este Hanoi-ul. Aglomerata capitală vietnameză – 7,5 milioane de locuitori – este un imens creuzet gastronomic și m-am bucurat grozav că nu s-a schimbat substanțial în ultimii cinci ani.
Celebrul sandwich “banh mi”, apetisanta supa “pho”, delicatele pachetele “nem” sau minunata cafea vietnameză servită cu lapte condensat și cuburi de gheață sunt tot atâtea motive să iei la pas cartierul vechii piețe. Totul e proaspăt, totul e viu! Pentru câțiva dolari, poți petrece întreaga zi degustând fructe sau legume abia culese, supe și fructe de mare, dulciuri sau sucuri apetisante – simțurile îți sunt trezite de arome, culori, mirosuri de tot felul. Tururile culinare sau lecțiile de gătit – introduse de ani buni în oferta oricărei agenții care se respectă – sunt, în zilele noastre, un “must”.
Sigur că totul trebuie completat cu alegeri dedicate ale obiectivelor din oraș. Deci, nu ratați: Templul Literaturii – prima universitate a țării funcționând încă din sec XI, Locuința și Mausoleul Ho Chi Min (prezența “unchiului” Ho încă veghează noile generații și fascinează mulțimile de turiști) sau Teatrul de marionete pe apă – pe care eu l-aș revedea oricând.
Ritmul este alert și trebuie să fii chiar în formă ca să poți bifa cât mai multe dintre
le orașului. Și, dacă te-ai obișnuit cu atmosfera, pornește devreme în aventura zilei. La ora 5.30, străzile, dar mai ales parcurile sunt înțesate de tineri și vârstnici, localnici sau turiști practicanți de tai-chi, gimnastică sportivă sau chiar dans. Încărcarea bateriilor, găsirea echilibrului necesar întregii zile este un vechi ritual, care, însă, încet-încet tinde să se piardă. Tinerele generații se lasă influențate major de tendințele occidentale, atât de comerciale și atât de persistente pe toate canalele de media, și nu numai.
Inedit? Da. Palpitant? Firește. Periculos? Cu siguranță. Este vorba despre trafic, un enorm dragon în permanentă mișcare. A fi pieton în Vietnam pare o misiune imposibilă, mai ales pentru occidentalii obișnuiți cu reguli și restrictii, dar mai ales cu respectarea lor!
Îți trebuie puțin curaj și îndemânare să traversezi pe partea cealaltă a străzii. Pășește încrezător, menține un ritm constant, nu te opri, nu alerga, nu te întoarce – uriașul flux te învăluie și te protejează până ajungi în siguranță vizavi. Deși exotic și neobișnuit, traficul rămâne un fenomen-problemă într-o țară cu peste 90 milioane de locuitori și o continuă creștere demografică. Să nu uităm că, odată cu creșterea nivelului de trai, masa de biciclete a devenit o mare de motociclete care tinde să se transforme, mai devreme sau mai târziu, într-un ocean de mașini. Poluarea își spune cuvântul. Combinată cu căldura și umiditatea, face ca participanții la trafic să fie, aproape toți, protagoniștii unui bal mascat.
Uiți de trafic și gaze de eșapament abia când ieși pe coastă. Golful Ha Long, cu formațiunile sale carstice, cioplite în mii de forme, reprezintă o oprire obligatorie și, mai nou, o sursă de inspirație continuă pentru industria cinematografică. Din păcate, Patrimoniul Unesco mi s-a părut o imensă autostradă marină, unde uriașe valuri de turiști lovesc țărmul puzderiei de insule, alergând însetați după unghiul perfect al fotografiei. Până și satele pescărești, cu casele lor plutitoare, sunt de acum pustii, localnicii alegând traiul ceva mai comod al orașelor de pe mal.
Doar singuraticele plimbări cu caiacul te mai salvează. Departe de lumea dezlănțuită poți admira sălbăticia naturii – din când în când, câte o maimuță îți taie calea înotând în căutare de fructe proaspete. Ești doar tu și liniștea locului…
Va urma…
Foto: arhiva Mihaelei Mateescu
