Articol de: Rodica Nicolae
Imi plac oamenii hotărâţi. Şi mai mult îi apreciez pe cei care iau decizii bune, cu rezultatele dorite. Iar pentru o parte dintre aceştia, a căror miză decizională se cântăreşte în destinul a mii de vieţi şi în cifre de afaceri cu multe zerouri în coadă, am chiar un deosebit respect. Pentru că actul decizional este unul dintre cele mai serioase lucruri pe care un manager le are de făcut, dacă nu cumva cel mai serios, în sensul de critic, sensibil, riscant. Veţi avea ocazia să citiţi în continuare despre multe dintre aspectele pe care le presupune decizia de calitate. Eu voi zăbovi aici doar asupra unuia dintre ele: responsabilitatea decidentului.
A lua o hotărâre presupune nu doar să arăţi către o soluţie, să indici o direcţie şi, eventual, o secvenţă coerentă de acţiuni. Cel puţin la fel de important este să-ţi asumi şi însărcinarea concretă, foarte precisă, a oamenilor puşi să implementeze decizia respectivă. Aruncarea unor sarcini în aer, în speranţa că cineva le va prinde din zbor şi le va duce la îndeplinire, nu este decât o formă de evitare a răspunderii. Seamănă mai mult cu un joc pe care mi-l amintesc de pe vremea când eram copil. Se numea „ţările”. Unul dintre noi arunca mingea cât mai tare în sus, iar noi, ceilalţi, ne străduiam să o prindem în cădere şi să lovim cu ea pe cel mai apropiat participant, care primea o pedeapsă… sau cam aşa ceva…
Ei bine, în varianta pentru manageri adulţi a „ţărilor”, decidentul atribuie task-uri în cadrul şedinţei de lucru, în genul „să facem o…”, „să construim un…”, „să căutăm nişte…”. La plural. Către toţi şi către nimeni. La încheierea întâlnirii, toată lumea ştie ce s-a hotărât şi ce trebuie făcut, dar nimeni nu ştie cine o va face. „Probabil că celălalt…” Şeful e mulţumit că a lămurit o situaţie şi a tranşat lucrurile, dar şi oamenii (fiecare la nivelul lui) au un sentiment de uşurare că problema şi-a găsit soluţie fără ca fiecare, personal, să fi primit vreo nouă însărcinare. Altfel spus, mingea a căzut între participanţii la joc: nimeni nu câştigă, nimeni nu pierde, în afară de business… După un timp, conducătorul de joc se sesizează şi cere rezultate. Vine momentul adevărului. Se descoperă că problema rămăsese în acelaşi loc şi stadiu, ca şi cum mingea ar fi rămas în aer.
Pot înţelege că e greu să nominalizezi uitându-te în ochii omului viitor purtător de sarcină şi pot bănui şi motivele evitării. Nu e cazul să le disec acum. Dar simt că fenomenul eschivării de responsabilitatea atribuirii concrete de roluri şi misiuni trebuie menţionat ca fisură în sistemul decizional. Nu poţi să ceri, la rândul tău, asumarea de responsabilitate celor pe care îi conduci, dacă tu însuţi fugi de ea. Decizia cere asumare până la capăt.
(Foto: jmcarthy99, www.flickr.com)
