Articol de: Rodica Nicolae, redactor-şef
Să greşeşti e cu atât mai dureros cu cât ai conştiinţa şi simţul responsabilităţii mai dezvoltate. Şi să fii victimă sau partener într-o echipă care eşuează în urma unei erori doare la fel de tare. Prin urmare, e firesc să ne fie teamă de greşeală şi să fugim cât mai departe de ea.
Sunt însă mari şanse ca, după ce veţi fi citit această ediţie, să păţiţi ceea ce mi s-a întâmplat şi mie: am început să apreciez greşeala în alt fel decât până acum, reconsiderându-i virtuţile. În primul rând, în jurul ei s-a creat un întreg folclor. De la Seneca şi până la vestitul Murphy, o listă lungă de oameni cu minte şi-au pus-o la contribuţie pentru a concentra în câteva cuvinte rolul şi atributele erorii. Semn al rolului său însemnat în evoluţia civilizaţiei. În al doilea rând, s-a dovedit că, odată comisă, greşeala e plină de învăţăminte pentru urmaşi şi pentru contemporani, dacă nu şi pentru făptuitor. Devine sursă de înţelepciune, studiu de caz, reper în categoria „aşa nu”. Dar şi izvor de inspiraţie pentru cărţile-manual ale scriitorilor de business şi pentru moralişti. Apoi, dacă a fost suficient de mare încât să genereze un tsunami în compania respectivă şi în jur, greşeala poate fi considerată punctul providenţial de inflexiune, de la care lucrurile se schimbă, de ce nu, în bine. Devine momentul zero de evaluare şi reconstrucţie.
Pe de altă parte, nu puţine au fost situaţiile din istoria omenirii în care accidentele de parcurs au dus la mari revelaţii, care i-au deturnat sensul şi evoluţia. Vezi descoperirea Americii sau a penicilinei.
Laboratoarele din lumea întreagă, poligoanele de test, incubatoarele de afaceri nu fac decât să confirme zi de zi că doar experimentând progresăm. Iar experimentul, prin definiţie, presupune greşeala. Şi, nu în ultimul rând, la nivel meschin şi personal, greşeala altuia poate fi un prilej pentru cel care n-a făcut-o să pară mai bun. E discutabil, fireşte, pentru că ştiţi cum se spune: „Cine nu munceşte nu greşeşte”, dar n-am vrea să se creadă asta despre noi…
Inventariindu-i încă o dată virtuţile, nu pot decât să mă întreb din nou de ce nu suntem mai des şi mai sincer dispuşi să ne-o asumăm şi s-o facem publică? Ar fi un semn de maturitate şi altruism. E adevărat că mulţi se vor bucura să ne vadă punându-ne cenuşă în cap, dar poate că merită. Şi poate că are dreptate Oscar Wilde când spune că „Experience is merely the name men gave to their mistakes”.
Şi încă ceva la care ar fi bine să reflectaţi: o fi bună greşeala, dacă învăţăm din ea, dar ea ne spune doar ce ar fi bine să nu mai facem. De unde, însă, aflăm ce ar trebui să facem?
