de Diana Gîză, Senior Consultant, Ensight Finance
În contextul în care România trebuie să redevină atrăgătoare pentru investitorii străini, simplificarea şi modernizarea procedurilor de înregistrare fiscală de declarare şi colectare a taxelor pot contribui la îmbunătăţirea imaginii ţării noastre.
Este adevărat că s-au făcut paşi importanţi în standardizarea procedurilor de înregistrare fiscală, dar mai există însă aspecte insuficient reglementate, precum înregistrarea domiciliului fiscal al unei companii străine în România.
Ce se întâmplă atunci când o companie străină cu sediul social în alt stat membru trebuie să-şi transfere rezidenţa fiscală în România? Astfel de situaţii apar în cazul în care gestiunea administrativă şi conducerea efectivă a afacerilor nu se exercită la sediul social declarat din străinătate, ci în România. Mai precis, sediul social, activele, angajaţii, activitatea companiei străine rămân în statul membru respectiv, dar domiciliul fiscal al companiei străine (unde se declară şi se plătesc taxele) se transferă în România.
Criterii
Articolul 7, punctul 24 din Codul Fiscal, defineşte persoana juridică română ca „orice persoană juridică care a fost înfiinţată în conformitate cu legislaţia României sau care are locul de exercitare a conducerii efective în România”. Legislaţia naţională nu reglementează însă şi criteriile care trebuie avute în vedere pentru a se dovedi că „locul de exercitare a conducerii efective” este în România.
Dacă se consideră comentariile la Convenţia Model OECD, locul conducerii efective este „locul unde se realizează administrarea principală şi unde se iau deciziile comerciale necesare pentru conducerea activităţii entităţii respective în ansamblul său.(…) Trebuie examinate toate datele şi circumstanţele pentru a se determina locul conducerii efective. O entitate poate avea mai multe locuri de management, dar nu poate avea decât un singur loc de conducere efectivă, la un moment dat”.
În consecinţă, locul conducerii efective s-ar identifica cu „locul în care persoana sau grupul de persoane ce exercită funcţiile de vârf ia deciziile (spre exemplu, un comitet director sau un consiliu de administraţie). Astfel, ar putea fi locul în care organele de conducere, administrare şi control ale entităţii sunt, de fapt, situate în principal”.
Prin urmare, întrucât legislaţia din România nu conţine nici o prevedere cu privire la modalitatea în care o companie ar putea să demonstreze că locul de exercitare a conducerii efective se află în România, s-ar putea interpreta că legiuitorul a lăsat la latitudinea contribuabililor şi administraţiilor fiscale documentarea unei astfel de condiţii.
Documente suplimentare
În practică, chiar dacă legislaţia din România nu reglementează specific formularele care ar putea fi folosite la transferul rezidenţei fiscale dintr-un stat membru în România, s-a reuşit mutarea rezidenţei fiscale pe baza formularului 050, „Cerere de înregistrare a domiciliului fiscal al contribuabilului”, depus la administraţia fiscală teritorială din zona în care contribuabilul urmează să aibă domiciliul fiscal, dublată de depunerea formularului 010, „Declaraţie de înregistrare fiscală”. Formularul 050 nu este însă adaptat decât pentru cazurile în care atât sediul social, cât şi domiciliul fiscal al unei companii sunt situate în România.
Ca urmare, nu se poate şti cu certitudine dacă administraţia fiscală din România va efectua mutarea domiciliului fiscal al companiei străine pe baza acestui formular sau ce alte documente ar putea solicita pentru a justifica faptul că locul de exercitare a conducerii efective este situat în România. Documentele suplimentare ar putea fi, de exemplu, „referate” de prezentare a motivelor pentru care se transferă domiciliul fiscal în România: faptul că organele de conducere, administrare şi control ale entităţii străine sunt situate în România, faptul că şedinţele Consiliului de Administraţie se organizează în România sau alte informaţii relevante.
În conformitate cu Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene, sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a rezidenţei fiscale într-un alt stat membru. Prin urmare, o companie rezidentă într-un stat membru este liberă să-şi definească domiciliul fiscal oriunde în Uniunea Europeană, fără să întâmpine nici un fel de restricţie, nici din partea statului membru din care se transferă rezidenţa fiscală, nici din partea statului membru în care compania străină se înregistrează fiscal.
Proceduri
Din punct de vedere procedural însă, lucrurile stau puţin altfel. Întrucât legislaţia aferentă nu este armonizată la nivel european, transferul sediului fiscal al unei companii dintr-un stat membru în alt stat membru poate fi dificil de realizat, având în vedere că un astfel de transfer ar trebui realizat în conformitate cu legislaţia fiecărui stat, legislaţie care ar putea fi diferită.
Legislaţia fiscală prevede posibilitatea transferului sediului social (şi fiscal) doar în cazul societăţilor europene şi al societăţilor cooperative europene din România în alte state. Dar această procedură nu poate fi aplicată şi în cazul transferului sediului companiilor care nu sunt societăţi europene sau societăţi cooperative europene. În plus, transformarea unei societăţi cu răspundere limitată sau a unei societăţi pe acţiuni în societate cooperativă europeană sau într-o societate europeană reprezintă un procedeu laborios, care presupune costuri mari şi birocraţie multă şi la care prea puţine companii apelează.
Trebuie menţionat că lipsa unor reglementări specifice în ceea ce priveşte transferul domiciliului fiscal dintr-un stat membru în alt stat membru nu caracterizează doar legislaţia din România. Mai precis, foarte puţine state membre reglementează posibilitatea schimbării domiciliului fiscal dintr-un stat membru în altul. De exemplu, ţări ca Italia, Luxembourg sau Portugalia reglementează posibilitatea transferului domiciliului fiscal într-un alt stat membru, cu condiţia ca o astfel de operaţiune să fie posibilă şi în statul membru în care compania doreşte să devină rezidentă fiscal.
Cazuri-exemplu
Ca urmare a lipsei de reglementare, Curtea Europeană de Justiţie a emis hotărări în ceea ce priveşte dreptul de a transfera domiciliul fiscal dintr-un stat membru în altul în cazuri precum C208/00 Überseering BV, C212/97 Centros Ltd, C-378/10 Vale Epitesi kft. Astfel, conform hotărârilor Curţii Europeane de Justiţie, este posibil ca o companie dintr-un stat membru să-şi transfere domiciliul fiscal într-un alt stat membru şi să se bucure de facilităţile fiscale de care o companie din statul membru gazdă se bucură (fără a se considera că există o discontinuitate a activităţii economice). Mai mult decât atât, la nivelul Comisiei Europene, se are în vedere o propunere de directivă care să privească dreptul unei companii de a-şi transfera domiciliul fiscal dintr-un stat membru în altul, fără să întâmpine dificultăţi nici din partea statului de origine, nici din partea statului-gazdă.
Când va fi elaborată această Directivă şi cum va fi ea implementată în legislaţia din România, încă nu se ştie. Până atunci, având în vedere anumite piedici practice (cum ar fi lipsa de formulare specifice prin care să se poată dovedi faptul că locul de exercitare a conducerii efective se află în România, lipsa practicii la nivelul autorităţilor), companiile străine s-ar putea să întâmpine dificultăţi în transferarea domiciliului fiscal în România.