O istorie alternativă a inovaţiei

Bătrânelul se apropie greoi de fereastra ghişeului, târând după el o geantă mare, plină de hârtii. Se sprijini puţin de tăblia mare, care mărginea „Oficiul Executanţilor”, şi îşi trase sufletul.

Scoase din geantă un dosar voluminos cu coperte îngălbenite, pe care scria mare, cu litere frumos caligrafiate „Arc de intrare – Expoziţia Universală”. În continuarea titlului, se ghicea cu greu anul 1889, tăiat cu mai multe linii groase.

Îşi scoase ochelarii, şi-i aranjă pe vârful nasului şi întinse dosarul angajatei de la ghişeu:
– Buna ziua, stimată doamnă. Va deranjez din nou, aveţi ceva pentru mine?
Doamna de la ghişeu îi zâmbi cu amărăciune:
– Încă nimic, domnule Eiffel. Încă nimic. Am avut acum două săptămâni pe cineva de 18 ani. L-a luat domnul Ford.
– Ford? Ce caută Ford aici?
– Ce căutaţi şi dumneavoastră. Pe cineva să lucreze pentru el.
Dl. Eiffel îşi scoase batista din buzunarul de la piept, îşi şterse fruntea de sudoare, oftă şi răbufni pe un ton uşor nervos:
– Doamnă, vă rog frumos, anunţaţi-mă întâi pe mine când mai apare ceva. Stau la două arondismente de dumneavoastră, nu e normal să vină cineva de peste Ocean să ia lucrători înaintea mea.
– Domnule Eiffel, vă înţeleg şi îmi pare rău, dar domnul Ford vine aproape săptămânal aici. Dacă se întâmplă să fie prezent când apare cineva, nu îl putem refuza. Ştiţi că a deschis anul trecut o fabrică în care face drăcoveniile alea de maşini. E disperat să găsească pe cineva să îl ajute. Cică a găsit un nou sistem să le facă mai repede, dar nu poate singur. Abia montează câte una pe săptămână. De când l-a luat pe băiatul de acum două săptămâni, şi-a dublat producţia, vinde deja câte opt maşini pe lună, aşa că vine tot timpul aici. La ei cică nu mai găseşte chiar pe nimeni, la noi mai pică ceva.
– Yankei needucaţi, scrâşni printre dinţi bătrânelul.
– Lăsaţi, domnule Eiffel, o apărea ceva şi pentru dumneavoastră. Aţi ridicat deja cele trei picioare ale arcului. A trecut lumea pe acolo acum nouă ani, la Expoziţia din 1889, au văzut ce puteţi să faceţi. Nu disperaţi, uşor-uşor o să îl terminaţi, or să mai fie expoziţii.

Dl. Eiffel oftă din nou, îşi strânse dosarul, se aplecă şi îl îndesă supărat înapoi în geantă. Se îndreptă încet spre ieşire cu o mină resemnată.

De 22 de ani, încerca să termine turnul ale cărui picioare ar fi trebuit să fie poarta de intrare la expoziţia din 1889, dar până la eveniment abia reuşise să ridice un picior al arcului. Mai mult se făcuse de râs. Din păcate, nu avea ce face, executanţii erau din ce în ce mai greu de găsit.

Citește și Absenţa inovaţiei înseamnă moarte sigură

De când Samuel Smiles îşi publicase cartea „Self Help”, nimic nu mai era ca înainte. De la an la an, tot mai mulţi renunţau să muncească în fabrici. Şi nu numai în fabrici. Nimeni nu mai era dispus să muncească pentru altcineva. Toţi îşi începeau afaceri pe cont propriu. Le venea câte o idee sau furau una şi se apucau singuri să o pună în practică.

Atunci când apărea cineva dispus să muncească din postura de angajat, toţi din jurul lui începeau să îl privească dispreţuitor: „O să fii toată viaţa un sclav! Poţi mai mult de atât, trebuie să te dezvolţi, să faci ceva pe cont propriu!

Poţi să fii orice vrei dacă îţi pui mintea la contribuţie. Nu îi lăsa pe alţii să te conducă, nu fi doar un executant. Găseşte-ţi resursele interioare să faci ceva pentru tine, nu să faci bani pentru alţii!”

De cele mai multe ori, renunţau. Presiunea era prea mare. Şi, în principiu, aveau dreptate. Conceptul în sine era bun, dar interpretat greşit. Sigur, oricine poate să se dezvolte, oricine poate să ajungă să lucreze pe cont propriu, oricine poate inova şi schimba lumea. Dar oricine nu este sinonim cu toţi. Pentru că, uite-aşa, nu a mai rămas nimeni să pună în practică ideile altora.

Se îndepărtă din ce în ce mai trist de clădirea care adăpostea „Oficiul Executanţilor”. Încercă să se resemneze cu ideea că visul lui de a construi un turn care să îi poarte numele nu va fi realizat pe durata vieţii lui şi că, probabil, va rămâne cunoscut doar ca autor al „Arcului cu trei picioare” din Paris.