Coachingul

coaching

La nivel esenţial, coachingul este o tehnică; ea devine o abilitate şi, cu dedicaţie, se poate transforma într-o formă de artă, întotdeauna diferită, o permanentă oportunitate de învăţare. (John Whitmore).

Lilia Dicu, Daring Executive Coach: „Este, probabil, deja bine cunoscut faptul că termenul «coaching» vine de la englezescul «coach», a antrena. Prima dată a fost atribuit profesioniştilor care ajutau persoanele cu performanţe deosebite în sport să facă saltul la următorul nivel. Studenţii secolului XIX din Anglia au asemănat instructorii lor cu nişte trăsuri («coach» înseamnă şi «trăsură»), un vehicul care facilitează trecerea rapidă şi în siguranţă dinspre un anumit loc în altul. Folosirea termenului cu sensul de «instructor» a fost aplicată profesorilor de sport de prin 1885. Mult mai târziu, în jurul anilor 1980, un mare an-trenor de sport a introdus acest cuvânt în lumea de business şi a dinamitat abordarea din cea de expertiză la cea consultativă. «Tu deţii resursele, expertiza, eu doar te antrenez ca să le scoţi din tine»… Aşa s-a născut arta de a fi coach: a fi antrenor pentru ca cel pe care îl susţii să dea maximum din ce poate”.

Ce este coachingul?

Termenul „coaching“ a ajuns să denumească mai multe tipuri de activităţi. În folosirea timpurie a termenului în afaceri se făcea referință la o intervenţie care corecta sau remedia o situaţie – oamenii erau susţinuţi prin coaching pentru că nu performau la capacitatea cerută sau aveau un comportament nepotrivit.

În acel timp, coachingul era privit ca o metodă de a dezvolta oamenii în interiorul organizaţiei pentru a performa mai bine şi a-şi atinge potenţialul.

Confuzia există asupra ce este de fapt coachingul şi prin ce se deosebeşte de celelalte „comportamente de ajutor“ cum ar fi consilierea sau mentoratul.

O varietate de coaching de nişă a apărut deja, pe măsură ce a fost popularizat – life coaching, coaching pentru abilităţi, executive coaching, coaching de echipă – pentru a numi doar câteva. În parte, acest lucru se poate să se fi întâmplat pentru că practicanţii au profitat de popularitatea fiecărui nou termen şi l-au aplicat la metoda generală. În consecinţă, coachingul a suferit o depreciere a termenului generată de confuzia creată. Coachingul a fost perceput şi înţeles greşit. Pentru ca lucrurile să fie şi mai dificile, acolo unde unii folosesc termenul de life coaching, alţii vorbesc despre mentoring pentru dezvoltare. Multe organizaţii folosesc termenul specific pentru anumite operaţiuni, în timp ce altele aleg o terminologie care îi favorizează demersul şi care este unanim acceptată în organizaţie. Rezultatul este că aceeaşi definiţie o întâlnim pentru mai mulţi termeni. În Statele Unite, această multitudine de termeni era ilustrată în studiul lui Wasylyshyn (2003) prin faptul că 81% din cei chestionaţi au fost de acord că există un grad mare de confuzie asupra termenului de «coaching». Dezbaterea dintre forurile academice şi practicanţi este de actualitate şi s-a ajuns la acceptarea necesităţii de a forma un fond comun de definiţii. Ea este atât de acută încât aproape că s-a ajuns la un număr foarte mare de definiţii. Faptul că Europa şi Statele Unite interpretează termenul atât de diferit sporeşte confuzia.

Există, însă, câteva lucruri asupra cărora toată lumea este de acord:

* este o intervenţie unu la unu;
* acordă feedback asupra punctelor forte şi punctelor slabe;

* este ţintit către activităţi specifice;
* este o activitate pe termen relativ scurt, care poate avea şi un orizont mai lung;
* este o formă non-directivă de dezvoltare;
* este centrat pe îmbunătăţirea performanţei;
* este folosit pentru o gamă largă de activităţi;
* activităţile de coaching au impact atât asupra individului, cât şi a organizaţiei;
* se bazează pe faptul că individul are conştiinţă de sine sau că o poate dezvolta;
* pot fi discutate subiecte personale cu accent pe performanţa în muncă.

În sens larg, din punctul meu de vedere coachingul reprezintă dezvoltarea abilităţilor şi cunoştinţelor unei persoane, astfel încât performanţa în muncă se îmbunătăţeşte şi astfel se poate spera la o creştere organizațională.

El se concentrează pe o performanţă ridicată şi pe creşterea calităţii muncii şi, în acelaşi timp, poate avea impact asupra vieţii private. De obicei se desfăşoară pe o perioadă scurtă de timp şi are obiective clar stabilite.

Ce nu este coachingul?

Acest proces nu este, în ciuda asemănărilor, o formă de terapie. El nu se orientează spre sondarea cauzelor problemelor şi nici spre trecutul coachee-ului. Un demers mai pragmatic şi focusat pe acţiune, coachingul urmăreşte modificarea în bine, în plan practic, a rezultatelor activităţilor celui care îl traversează. El nu poate fi confundat nici cu trainingul, pentru că nu este o formă de educaţie pentru adulţi ci, mai degrabă, o cale de autocunoaştere. Cu toate acestea, nu este nici un tip de mentorat, pentru că, în relaţia de coaching, este vorba de un raport de însoţire şi ghidare, coach-ul nu este într-o postură de supracalificare faţă de coachee.

Pe de altă parte, coachingul înseamnă mai mult decât un simplu proces de facilitare pentru că gradul de implicare al coach-ului este mai mare. Lilia Dicu explică diferenţa dintre coaching şi terapie: „În ultimul timp, această chestiune este din ce în ce mai sonoră, îndeosebi când ne referim la life-coaching, mai ales dacă vorbim de conştientizare, modele, bucle, paradigme, asociaţii libere, centrare pe sine. Există o deosebire care vine din modalitatea de  pregătire a terapeuţilor şi cea a coach-ilor.

Deseori am auzit întrebarea «cum te poţi face coach, nu poate fi atât de greu să asculţi o persoană?!». Şi, pentru că era comunicaţiilor a redus din spaţiu, timp şi graniţe, e posibil să devii coach formându-te cu un virtuoz faţă în faţă sau chiar online. Poţi pleca în străinătate la cursuri, care se înşiră pe perioade diverse, sau să le faci cu maeştri care vin în România. Iar dacă nu te deranjează fusul orar, ai putea chiar să-i ai drept colegi pe diverşi specialişti din Statele Unite sau Australia, sau din cele mai neaşteptate puncte ale globului pământesc. Frecvenţa ţi-o alegi singur; sunt cursuri mai dense sau mai aerisite.”

De ce coachingul nu este terapie?

Cea mai mare şi evidentă diferenţă între coaching şi psihoterapie este paradigma în care se desfăşoară. Coachingul este făcut în sport, în afaceri, în seminare de dezvoltare personală. În opoziţie cu coachingul, psihoterapia este o intervenţie de vindecare, folosită atunci când este necesară medierea psihologică. Această paradigmă separă indivizii care au nevoie de vindecare emoţională/psihologică de cei care caută în coaching să îşi mărească performanţa şi să aibă mai mult succes personal sau profesio-nal. Coachingul este o intervenţie care presupune că individul este sănătos şi manifestă un comportament funcţional. Este adevărat că şi terapia şi coachingul sunt folosite de indivizi pentru a modifica sau schimba comportamente. Cea de-a doua diferenţă între coaching şi terapie se adresează perioadei de timp. Psihoterapia se adresează problemelor din trecut, care s-au manifestat inconştient sau istoric şi care se manifestă patologic. Coachingul se adresează creşterii performanţei şi este orientat pe acţiune şi mărirea performanţelor, prin învăţarea de noi abilităţi şi prin descoperirea unui nou mod de a lua decizii. Deşi amândouă metodele presupun revelaţii despre propria persoană, în terapie revelaţia este folosită pentru vindecare, iar în coaching pentru mărirea potenţialului. Hayden şi Whitmore (1996) notează că în timp ce terapeuţii lucrează cu clienţii cu întrebări de tip „de ce“, în coaching se lucrează cu întrebări de tip „cum“. Adiţional acestui tip de întrebări, ei notează că diferă şi tipul de conversaţie. Coachii descriu conversaţia ca fiind foarte relaxată, informală, de multe ori plină de umor, în timp ce conversaţiile din terapie sunt mai vagi, mai orientate spre autocunoaştere prin explorarea emoţiilor şi a sentimentelor. Ca similarităţi, cele două metode includ limitările la ceea ce doreşte individul, chestionarele şi ghidarea ca formă de sugestie. Alte diferenţe sunt raportate de către Hayden şi Whitmore (1996), cum ar fi limitele mai largi în coaching, întâlnirile putând avea loc în locuri publice (cum ar fi cafenelele), sau îşi pot spune data naşterii clienţilor în timp ce în terapie spaţiul de întâlnire este cel al cabinetului, iar terapeutul nu dezvăluie niciun amănunt despre viaţa sa personală.

Progresul în terapie este raportat de către client, în timp ce în coaching măsurarea performanţei este dată de obiectivele clar stabilite de comun acord între client şi coach. Metodele de livrare pot fi de asemenea diferite. În timp ce terapia este obligatoriu faţă în faţă, în coaching şedinţele se pot defăşura şi la telefon, prin videoconferinţă şi chiar prin Yahoo Messenger.

Cu ce lucrează un coach?

Cum determină procesul de coaching schimbări de atitudine şi de rezultate? Lilia Dicu explică: „care este cutia de instrumente în coaching? Aici dotarea e largă şi nu prea.

Cele mai uzitate instrumente în coaching sunt formate din întrebări de diverse tipuri: powerful, paradoxale, recursive, tip bumerang, focalizate, magice, ideale, proiectate în viitor, imaginative, confruntative şi practice. Îmi aduc aminte că eram tare bulversată când mă formam în coaching cu unul dintre maeştri, cu centura neagră în ale coachingului, Alain Cardon, care îmi spunea ba «niciodată nu inventa nimic, nu te proiecta în povestea clientului, întreabă cu cuvintele lui», ba «foloseşte-ţi intuiţia, ascultă ce nu ţi se spune, care este modelul, confruntă şi provoacă». Eram tare confuză şi nu înţelegeam cum să mă ţin, dacă pot spune astfel, când la un mal, când la celălalt. Mă intriga şi mă irita mai ales faptul că nu înţelegeam cum să combin cele două perspective. Se întâmplă atât de des ca ceva ce pare aproape să fie, de fapt, atât de departe de noi sau ceva ce pare complex şi întortocheat să se dovedească, până la urmă, atât de simplu. Şi, pentru că îmi doresc să păstrez lucrurile simple, voi spune că întrebarea, împreună cu imaginaţia, mişcarea în spaţiu şi alte tehnici proiective completează sipetul cu instrumente ale coach-ului. Fiecare alege alte elemente adiţionale dintre cele mai diverse: muzică, culoare, mişcare, fiecare venind din multe discipline conexe. Important este ca ele să facă sens ca metodă în primul rând pentru cel care antrenează şi sigur vor face sens şi pentru cel antrenat pentru că, vorba aceea, cei ce se aseamănă se adună. Este, de altfel, bine cunoscut în coaching că un coach îşi atrage clienţii, cei pe care îi poate ajuta şi pe cei cu care are subiecte de dezvoltare similare. Acelaşi maestru îmi spunea «dacă ai un client cu o provocare, gândeşte-te unde ai provocarea asta. S-ar putea să nici nu-ţi dai seama de ea, dar lucrând asupra ei te ajuţi pe tine şi ajuţi şi clientul»“, continuă Lilia Dicu. Într-adevăr, relaţia dintre coach şi coachee presupune interacţiunea  prin limbaj şi unul din instrumentele esenţiale este întrebarea.

Care este rostul interogaţiilor în coaching?

Aceasta ajută la angajarea coachee-ului într-un proces de reflecţie şi autodescoperire. Coach-ul nu oferă cunoaştere, nu impune soluţii şi nu emite judecăţi de valoare. El este doar sprijinul, oglinda celui angajat în proces.

Coach-ul nu îi uşurează sarcina coachee-ului dându-i răspunsuri, ci ghidându-l prin dialog şi întrebări deschise către propriile sale concluzii. Metoda seamănă cu arta lui Socrate de a moşi adevărul din gura discipolilor săi doar că, în acest caz, cel care trece prin acest travaliu se descoperă pe sine. Această autoidentificare se poate petrece în conexiune cu arii foarte variate şi diferite din viaţa coachee-ului: dezvoltare personală, business, sport, relaţii, educaţie, latura spirituală, carieră, familie şi nu numai. Matt Somers afirmă, de altfel, că  „scopul ultim al coachingului este acela de a-i ajuta pe oameni să îşi atingă potenţialul“ şi, de asemenea, că „este în mod fundamental despre ajutarea oamenilor pentru ca aceştia să îşi împlinească potenţialul permiţându-le să recunoască ceea ce îi reţine de la acest lucru şi ajutându-i să descopere alternative dincolo de aceste piedici.”

Ce teme se pot propune în coaching?

Problemele şi scopurile celor care doresc să evolueze şi să îşi îmbunătăţească performanţele sunt numeroase şi dintre cele mai diverse. În ce măsură le poate răspunde coachingul ? În România, cel puţin, subliniază Lilia Dicu, înţelesul şi rostul acestei meserii nu sunt, încă, pe deplin lămurite şi internalizate.

„Când sunt întrebată care este meseria mea, îmi este greu, întotdeauna, să răspund. Pe de o parte vorbim despre globalizare, termeni internaţionali, deci toată lumea ştie cine este un coach. Pe de altă parte, acest cuvânt are mai multe înţelesuri şi chiar mi s-a întâmplat ca cineva să ridice din sprâncene când i-am spus în engleză, sunt coach… adică «canapea» (un alt sens al termenului)?!… În România există o asociaţie de oameni care se luptă din greu să introducă acest cuvânt, ce reprezintă o meserie nobilă în versiunea englezească a clasificatorului ocupaţiilor: coach, mare bătălie pe locuri, litere şi clasificatori. Îmi doresc ca această iniţiativă frumoasă să se încununeze cu succes cât mai repede. Şi aici este o provocare pentru că, pe cele mai multe cărţi de vizită ale mele scrie «executive and life coach». Cei mai mulţi s-au obişnuit să vadă acest lucru şi aproape că li se pare natural ca omul pe care îl au în faţă ştie să antreneze un alt om pentru: performanţă, următorul salt în carieră,  reorganizare de business, dobândire de abilităţi (să zicem de vânzări, sau leadership, management sau sudare de echipă sau transformare organizaţională). Ei se pot aştepta, în acelaşi timp, şi la discutarea aspectelor din viaţa personală legate de cuplu şi relaţii, sănătate, finanţe, condiţie fizică, capacitatea de fi părinte, spiritualitate, intuiţie, alegerea drumului în viaţă, dobândirea încrederii. Cum vi se pare? Şi mie mi se pare cam mult… şi cred că există câte o specializare. Am căutat să găsesc o clasificare pe tipurile de coaching. Diverse surse citate dau diferite indicaţii în acest sens. Nu am fost împăcată cu niciunele pentru că am descoperit chestiuni de criticat la orice am căutat. În unele izvoare se spune că există trei tipuri mari de coaching: business, executive şi life. În altele am găsit: corporate, business şi life, şi alte câteva variante care nu m-au mulţumit deloc”.

Câte tipuri de coaching există?

Lilia Dicu propune, prin urmare, o variantă proprie de clasificare: „cred că există două tipuri de coaching: business coaching şi life coaching. Business coaching se poate apleca asupra unor domenii ca executive, leadership, management, high potential, performanţă, echipă, presentation, public speaking, sales, marketing, change management, career. Life coaching poate adresa cele mai neaşteptate arii, cum ar fi: relaţiile de cuplu, cele interpersonale, relaţii părinte-copil, health, wealth, finance, condiţie fizică, wellness, find your purpose, confidence, spiritual, self-awareness. Aş dori să nu fiu înţeleasă
greşit: nu doresc să introduc o nouă religie, să susţin că un coach bun la ceva nu te poate ajuta şi într-un alt domeniu. Coachingul lucrează exclusiv cu materialul clientului şi stă ferm pe doi piloni: procesul şi relaţia interumană, creată şi consolidată de la o interacţiune la alta. Mi s-a părut mai simplu doar să mă gândesc în paşi pragmatici la cum se poate delimita această meserie în specialităţi. Clienţii ar trebui să se orienteze înspre cei de care au nevoie în funcție de ce-şi doresc. Cunoscătorii ştiu deja despre ce vorbesc, iar pentru cei care sunt interesaţi, mi s-a părut un bun prilej de a aduce mai multă claritate.“