Ce este dincolo de furie?

Ce este dincolo de furie?

Acum zece ani, nimeream în mod repetat în slujbe în care aveam șefi sau colegi agresivi, care ridicau toul sau care pur și simplu țipau. „Agresivii” apăreau peste tot în drumul meu  – pietoni care mâ împingeau la o parte din drumul lor sau șoferi furioși la volan. Acasă, în relația mea de cuplu, ne certam frevent.

O vreme, mi-am spus că de vină este țara de nevrotici în care locuiesc. Dar, la un moment dat, am ajuns într-un curs  de dezvoltare personală. Acolo, am descoperit câtă furie aveam în interiorul meu. Lucrurile care mi se întâmplau în exterior erau un fel de oglindă – situaţiile respective îmi atrageau atenţia că am multă furie reprimată. Vorba cuiva, lumea este ca o casă cu oglinzi în loc de ferestre: ceea ce ţi se pare că vezi afară este, de fapt, în interiorul tău.

Am fost crescută, ca multe alte femei de pe planetă, cu condiţionarea de femeie „politicoasă”. Cu alte cuvinte, când – copil fiind – mă frustram şi începeam să strig, părinţii sau alţi adulţi mă puneau la punct. Fie strigau la mine, fie mă trimiteau în camera mea. La acel curs de dezvoltare, am înţeles că fiecare moment din viaţa mea în care nu reuşisem să mă poziţionez sau să îmi comunic emoţiile s-a strâns în interior şi s-a transformat în timp în furie. Furie care, pentru că nu o recunoşteam, se manifesta deja fizic pe la 26 de ani, în crize repetate de bilă.

Descoperirea furiei din interiorul meu a fost începutul schimbării. Acceptarea ei a devenit un drum sinuos al împăcării cu sine, pentru că ceea ce vedeam la mine intra în conflict direct cu imaginea pe care mi-o clădisem cu atâta sârguinţă de-a lungul anilor. Mă vedeam (şi ceilalţi îmi confirmau această imagine) ca fiind o femeie intelectuală, în controlul emoţiilor sale, puternică, armonioasă, comunicativă, sociabilă. Când colo…

Ulterior, am descoperit şi partea pozitivă a furiei mele – căci orice monedă are două feţe. În furie, am descoperit pasiunea, pofta de viaţă, puterea mea de a mă exprima, puterea de a clădi proiecte şi de a-mi urma visele. Şi probabil că ziua cea mai dificilă pentru mine a fost atunci când, acceptând furia, am trecut cu adevărat dincolo de ea – unde stătea liniştită… vulnerabilitatea.

Este greu de pus în cuvinte durerea pe care am simţit-o în procesul de împăcare cu vulnerabilitatea pe care chiar nu o văzusem până atunci. Împăcarea cu acele momente din trecutul meu în care fusesem rănită sau ameninţată – fizic sau emoţional – acceptarea senzaţiei de neputinţă, a fricii de moarte. Toate erau dosite în spatele furiei.

Încă îmi este greu să stau în faţa vulnerabilităţii mele – sau să stau în faţa altora cu vulnerabilitatea pe care o simt mult mai clar acum. Căci este, ca şi furia, ca şi toate celelalte emoţii, parte din mine. Drumul acceptării este mai lung decât mi-am imaginat. Este însă un drum mai fin, mai lin, mai liniştit, este drumul iertării şi al redeschiderii inimii către mine şi către lume…