Articol de: Luis Huete, Speaker&Management Thinker
Conform Asociaţiei Americane de Psihologie, lipsa de voință este motivul principal pentru care oamenii nu reuşesc să-şi atingă obiectivele.
De obicei, această problemă este legată de lipsa autocunoașterii. Este mai ușor să reduci automatismele, odată ce înţelegi modul în care funcţionează creierul. Astfel, bazele autocontrolului se regăsesc în autocunoaștere. Cu cât te cunoşti mai bine, cu atât eşti mai în măsură să preiei controlul asupra propriei tale vieţi.
Structura
De fapt, există trei factori sau forţe care condiţionează voinţa: „voi face”, „nu voi face” şi „vreau să fac”.
Orice provocare legată de exercitarea voinţei poate fi privită prin prisma acestor trei forţe. Spre exemplu, a renunţa la fumat poate fi ilustrativ pentru „nu voi face”, dar efortul real de negare nu va fi pe deplin sesizat decât atunci când persoana în cauză înţelege care este, de fapt, motivaţia de bază („vreau să fac”), pentru că a renunţa la fumat nu înseamnă doar a renunţa la un obicei, ci înseamnă îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Succesul, atunci când voinţa este pusă la încercare, constă, în principal, în găsirea motivaţiei pentru „vreau să fac”. Doar aceasta face ca orice efort să merite.
Un creier, două minţi
Două zone diferite acționează ca un ghid în activităţile unui individ: cortexul pre-frontal și „amigdala”. Prima zonă este responsabilă cu deciziile de gândire şi de autocontrol. A doua zonă – amigdala – este responsabilă de impulsuri, fiind „pilotul automat al creierului”: ia decizii de care individul nu este conștient.
Într-un experiment efectuat pe un eşantion reprezentativ, oamenii au fost întrebaţi cât de multe decizii inconştiente cred că au luat pe parcursul unei zile. Media a fost de aproximativ 14. Mai târziu, ei au fost rugați să fie atenți la fiecare alegere şi decizie pe care o iau de-a lungul unei zile. Rezultatul a arătat o medie de 217.
Cu cât o persoană este mai conştientă că va trebui să ia niște decizii, cu atât mai mult le va lua folosind autocontrolul. Pe de altă parte, dacă suntem obişnuiţi cu trecerea pe „pilot automat”, cele mai multe dintre deciziile noastre vor fi bazate pe impulsul de moment. Acesta, în sine, nu este un lucru rău. Oamenii au supravieţuit datorită lui. Însă deciziile bazate pe impulsuri de moment sunt bune doar atunci când deciziile bazate pe gândire sunt contraproductive. Nu se poate face asta în fiecare zi, în mod regulat.
Dorința și satisfacția
Lângă zona numită amigdală, în „nucleus accumbens”, se află aşa-numitul centru „promisiune recompensă”. Această arie, când este stimulată, generează dopamina, un neurotransmiţător care determină organismul să aştepte o satisfacţie iminentă. De aici şi numele său.
Totuşi, noi nu trebuie să confundăm secreția de dopamină cu satisfacția în sine. De fapt, atunci când dopamina este secretată, alte zone ale creierului sunt activate. Dopamina ne face să fim atraşi de ceva care ne poate aduce această satisfacție.
Cu toate acestea, cele două situații sunt posibile: dopamina poate fi declanşată de către un factor extern ce informează cortexul despre lucrul de care are nevoie şi pe care s-a concentrat atenția; sau cortexul poate informa „nucleus accumbens” despre lucrul pe care îl vrea şi care aduce cu adevărat satisfacție.
Cu alte cuvinte, două situaţii sunt posibile: o persoană poate fi ghidată de impulsuri de moment sau de raţiune. Poate fi un sclav al factorilor externi sau poate fi capabilă să-şi „motiveze” creierul să se îndrepte către factorii care îi dau satisfacţie.
Dovada în acest sens este dezamăgirea pe care o simțim atunci când, nefiind sub influenţa „dopaminei” (de exemplu, într-o brutărie, într-un centru comercial, într-un restaurant de tip bufet), ne întoarcem pentru a examina ceea ce am cumpărat sau ce am mâncat şi este foarte clar că ceea ce am cumpărat nu ne era chiar atât de necesar sau că ceea ce am mâncat nu a avut un gust la fel de bun pe cât ne așteptam.
Aceasta se întâmplă atunci când, cedând impulsului nechibzuit generat de dopamină, lăsăm deoparte obiectivul pe termen lung (despre care ştim că va aduce împlinirea reală) şi îl înlocuim cu promisiunea efemeră a plăcerii imediate, care nu este atât de plină de satisfacții, până la urmă.
Pe de altă parte, dacă ştim că suntem sub efectul dopaminei, ne putem determina creierul să gândească, punând în balanţă atracţia de moment cu satisfacţia în sine.
Puterea voinţei privită ca un muşchi
Pentru a explica modul în care funcționează voința noastră, este util să o comparăm cu un mușchi: pe măsură ce o folosim, aceasta oboseşte. Ca şi mușchii, creierul consumă zahăr atunci când determină voinţa „să lucreze”.
Datorită acestei analogii, putem înțelege mai bine că, după o noapte de nesomn sau într-o perioadă deosebit de încărcată la serviciu, este mai greu să ne învingem impulsurile și să ne exercităm propria voință. Astfel, cel mai bun mod de a ne câștiga voinţa este pur şi simplu să ne odihnim, să facem sport etc.
Putem identifica, de asemenea, cum să ne antrenăm muşchiul voinței cu sarcini treptate și abordând provocările noastre majore în cele mai bune momente ale noastre.
Dreptul de „a păcătui”
Un exemplu reprezentativ şi paradoxal este cel al celebrităţilor care, după ce au dovedit un comportament ireproşabil, ani de zile, sunt implicate în scandaluri care le strică rapid imaginea. Se pare că, după ce ai demonstrat că poţi fi un exemplu de virtute, ai tendinţa să crezi că îţi permiţi să cedezi în faţa unor capricii sau concesii. Din acel moment, este din ce în ce mai uşor să cedezi, şi totul iese de sub control.
Același lucru se întâmplă şi cu „efectul de halo”: o persoană care cumpără produse eco îşi poate justifica acest tip de acțiune în timp ce capitulează în alte privințe. Aşa se întâmplă când ţinem o dietă: abordăm munca într-un mod mai relaxat după ce am mâncat o salată, pentru că ne simțim bine cu noi înșine, având în vedere că am depășit una dintre provocările noastre.
Când suntem conștienți că am reuşit să rezolvăm o serie de provocari care ne pun voinţa la încercare, ne simțim bine și îndreptăţiţi să luăm o pauză sau să ne autorecompensăm. La originea acestui paradox stă principiul „eu vreau”: ne scapă motivul pentru care facem anumite lucruri și de ce ne asumăm anumite provocări.
Cu alte cuvinte, cădem în greșeala de a crede că autocontrolul este împotriva noastră. Provocarea este axată pe „nu voi face”, care creează o presiune excesivă pentru a îndeplini obiectivele, care sfârșesc prin a fi considerate opuse nouă, preferinţelor sau gusturilor noastre.
Cu toate acestea, atunci când ne oprim şi privim problema într-o manieră relaxată, realizăm că abordarea este greşită. Când ţinem o dietă timp de două săptămâni și mâncăm o gogoaşă, ne pierdem cu siguranță obiectivul pe termen lung (sănătatea) și suntem orbiți de impulsul de moment, indus de secreţia de dopamină generată de plăcerea de a mânca gogoaşă.
Cu cât reflectăm mai mult, cu atât ne putem identifica în mod mai clar obiectivele pe care dorim să le atingem, acţionând în favoarea, nu împotriva noastră. Cu cât suntem mai conștienți de această realitate, cu atât mai ușor va fi să facem față provocărilor de zi cu zi.
Înţelesul tradiţional al voinței are o legătură puternică cu această manieră prin care ne inducem singuri în eroare. De obicei, etichetăm acțiunile legate de voinţă prin „corecte” sau „incorecte”: e corect să mănânci salată când eşti la dietă şi e incorect să mănânci pizza. Deci, atunci când realizăm ceva, „suntem buni”, în timp ce, atunci când nu realizăm ceva, „suntem răi”.
Această idee pune o mare presiune pe noi, întrucât ne judecăm pe noi înșine în funcție de cât de mult acţionăm conform obiectivelor noastre. Atunci când nu ne atingem obiectivele, ne simțim vinovați. Această presiune, în loc să ajute, împiedică, de multe ori, exercitarea voinței. Privirea de ansamblu se pierde.
Perspectiva se schimbă atunci când începem să vorbim despre ceea ce ne dorim cu adevărat: o persoană care ţine dietă, mănâncă o salată pentru că vrea să se simtă sănătoasă și pentru că vrea să aibă o atitudine pozitivă față de ea însăşi. Satisfacția efemeră pe care o dă mâncatul unei gogoşi nu se poate compara cu marele obiectiv de a fi sănătos, indiferent de cât de multă dopamină generează acea gogoaşă.
Limitele lui „Nu voi face”
Orice persoană căreia i se spune să nu se gândească la ceva, din cauza structurii de procesare a gândirii, va fi predispusă să se gândească intens la acel ceva. La aceasta se adaugă atracţia pe care o simțim, de obicei, față de ceea ce este interzis. Un lucru va fi clar: stabilirea unui obiectiv, conform principiului „nu voi face”, nu este o bună strategie, chiar dacă aceasta implică alungarea gândurilor.
În lumea gândurilor, dar şi în situaţii care presupun să te opreşti din a face ceva, lupta cu negativul trebuie susţinută de un obiectiv clar şi întărită de principiul „vreau să fac”.
De asemenea, gândirea de ansamblu, observarea proceselor interne şi a emoțiilor generate de provocarea de a face ceva reprezintă strategii eficiente de gestionare a acesteia. Observarea şi depăşirea emoţiilor ne pot ajuta să ne cunoaștem mai bine și, prin urmare, să ne îmbunătățim autocontrolul.
Efectul „What the hell…”
În cele din urmă, aceasta este, probabil, capcana principală pentru provocarea de a-ţi exercita voinţa: efectul „What the hell” sau „ce mai contează”. Este pur şi simplu o reacție disproporționată și irațională la o cădere de voinţă. Dacă nu reușim să trecem peste o provocare, vom renunţa şi la restul provocărilor.
Odată în plus, apare o viziune prea mult focalizată pe termen scurt, după ce pierdem perspectiva a ceea ce ne dorim cu adevărat. Este ușor să experimentăm aşa ceva atunci când confundăm decizia cu execuţia: în fiecare proces legat de exercitarea voinţei, momentul în care ne simțim cel mai bine este… când ne hotărâm să ne ducem la îndeplinire intenţia. Înțelegem că va fi greu să parcurgem tot restul drumului și că nu va fi mereu un drum plin de satisfacții.
Prin urmare, lipsa de voinţă este de înțeles atunci când nu conștientizăm această realitate. Cu toate acestea, observând situația şi înțelegând-o, putem să ne dăm seama de ceea ce este cu adevărat motivant și cum să acţionăm în consecinţă.
De asemenea, este un lucru normal să ne simţim vinovaţi, după ce am fost lipsiţi de voință, și să ne autocriticăm din cauza unui eşec. Cu toate acestea, cercetările efectuate la Universitatea Harvard au adus dovezi ştiinţifice împotriva acestei poziții: pentru a face față greșelilor şi eșecurilor, este mult mai bine să practicăm autocompătimirea. Este mult mai probabil ca cei care au ales să se simtă vinovaţi să repete aceleaşi greşeli, probabil ca urmare a stresului generat de sentimentul de vinovăție în sine.
În acest sens, este recomandabil să ne gândim la modul în care ne-am comporta cu un prieten care a făcut o greșeală similară şi să ne aplicăm şi nouă acelaşi tratament. Conform datelor statistice, această practică crește șansele de a nu face aceleași greșeli.
Un articol semnat de Luis Huete, „best management thinker” din Spania şi una dintre cele mai influente personalităţi în management. Luis Huete a fost la București în decembrie 2013, în cadrul „Strategic Leadership Forum & Masterclass”, organizat de compania de training EXEC-EDU şi platforma de învăţare Learning Network.
