Rezistenţa la schimbare, fumatul şi liberul arbitru

Rezistenţa la schimbare, fumatul şi liberul arbitru

de Anne Pleșuvescu, Coach-Partner, Mind Learners

Alexandru este un antreprenor care a creat în cinci ani o organizaţie cu peste 1.500 de angajaţi. În companie sunt patru niveluri de management şi peste 15 departamente. Se obţin rezultate bune, dar Alexandru este foarte îngrijorat de faptul că oamenii nu se ajută unii pe ceilalţi, nu colaborează.

A obosit să exercite, în aproape tot timpul său, doar rolul de mediator al conflictelor care apar între managerii de la nivel înalt. Simte că rezultatele pe care le are se vor prăbuşi în curând, dacă nu opreşte războiul care s-a declanşat în organizaţia sa.

A decis să ceară ajutor şi a angajat o firmă de consultanţă. Verdictul a fost cel puţin surprinzător: primul care trebuie să se schimbe este el! Altfel spus, din raport a reieşit că Alexandru este mult prea autoritar şi că are tendinţa de a controla absolut toate mişcările oamenilor săi. Asta poate fi o explicaţie pentru faptul că toate conflictele se termină la el şi că toate deciziile ajung să fie validate tot de el. Dacă ar reuşi să îi facă pe oameni să aibă mai multă încredere în ei şi în rolul pe care îl joacă în organizaţie, cu siguranţă că aceştia ar începe să îşi rezolve singuri problemele şi i-ar da şansa să aibă mai mult timp pentru chestiunile strategice ale organizaţiei.

Pentru Alexandru pare să fie simplu. Trebuie să renunţe să le dea ordine oamenilor, să discute mai mult cu ei şi să nu îi mai controleze. Ştie că va avea foarte multe beneficii dacă va urma toate aceste sfaturi, aşa că a început să le pună în aplicare.

Prima săptămână a fost uşoară, a doua a devenit dificilă pentru că oamenii nu păreau să facă ceea ce se aştepta el, iar rezultatele nu erau cele preconizate. Din a treia săptămână a început să reintervină în conflicte şi decizii. În a patra, toate lucrurile erau la fel ca înainte de intervenţia consultanţilor.

Concluziile lui Alexandru: oamenii sunt răi, e criză şi trebuie să muncească mai mult. Consultantul a fost simpatic, dar putea să ajungă la aceste concluzii şi fără ajutorul lui.

Vă sună cunoscută povestea? De ce nu a reuşit Alexandru să îşi schimbe comportamentul? Probabil că sunt foarte multe motivele contextuale care ar putea da o explicaţie raţională pentru care Alexandru s-a reîntors la vechile obiceiuri comportamentale. În acelaşi timp însă sunt foarte multe motivele pentru care ar fi putut să continue procesul de schimbare.

Ce spune neuroştiinţa despre această poveste?

Există o foarte mare asemănare între povestea de mai sus şi renunţarea la fumat. Fumatul dăunează grav sănătăţii. Ştiu asta la fel de bine ca tine, cel care citeşti rândurile astea. Şi totuşi, sunt fumătoare. Fumez de 20 de ani, între 5 şi 20 de ţigări pe zi. Asta e rău. Rău! Aş putea scrie zeci de rânduri despre cât de rău îmi face acest comportament. În acelaşi timp, aş putea scrie zeci de rânduri despre cât de bine e să fumezi. Creierul meu balansează cele două aspecte şi alege să mă determine să fumez. Să fie doar atât? Creierul e singurul responsabil? Corpul meu e în vreun fel implicat în toată această poveste?

Răspunsul cercetătorilor este că, dacă la început, doar creierul dă comanda de a fuma (aminteşte-ţi când ai decis prima oară să tragi dintr-o ţigară; a fost pentru că ai vrut să fii la fel ca ceilalţi colegi, şi nu pentru că simţeai vreo nevoie fizică să o faci), iar pe măsură ce trece timpul, corpul începe să ceară creierului să repete acest comportament. Mecanismul este foarte simplu. Nicotina trece rapid din plămâni în sânge. De aici, ar trebui să treacă în celulele noastre. Lucrul acesta nu se întâmplă de la sine. Este nevoie ca nicotina să treacă printr-o poartă de intrare (n.r. receptor nicotinic) ca să ajungă în interiorul celulei. Dacă această poartă nu ar exista, nu ar conta câtă nicotină avem în sânge. Ea nu ar avea niciun fel de efect, dacă nu ar putea pătrunde în niciuna dintre celulele noastre. Dacă individul continuă să fumeze, nivelul de nicotină din sânge va creşte. Organismul va sesiza că oferta de nicotină este mai mare decât capacitatea receptorilor nicotinici de a-i „întâmpina şi introduce” în interiorul celulei. Dacă nivelul de nicotină va rămâne constant crescut (adică tocmai a apărut pe piaţă un nou fumător), organismul va decide să crească numărul receptorilor nicotinici, ca răspuns la creşterea nivelului de nicotină din sânge. Din momentul în care organismul a investit energie pentru a construi noi receptori, corpul preia controlul asupra comportamentului fumătorului. De ce? Pentru că receptorii nicotinici, acum în număr foarte mare, vor „cere” creierului să le dea de lucru (să transporte nicotina). Din acest moment, corpul „îi cere” fumătorului să fumeze. Apare nevoia fizică de a fuma. Mecanismul de dependenţă tocmai s-a instalat.

Cum mă las de fumat?

Receptorii nicotinici vor exista atâta vreme cât este nevoie de ei, adică atâta vreme cât fumezi constant. În momentul în care te opreşti din fumat, rolul receptorilor nicotinici nu mai are sens. Vor deveni şomeri. Aşadar, organismul va decide să îi închidă. La fel ca în viaţă, sindicatul receptorilor nicotinici care nu mai au de lucru va protesta. Apare starea de sevraj. Aici, liberul arbitru joacă un rol crucial. Iniţial, lupta este cinstită: receptorii cer nicotină, iar liberul arbitru spune NU, pentru că aşa a decis. Ulterior, receptorii pornesc mecanisme interesante care seamănă cu lobby-ul politic: neuroştiinţa îl numeşte raţionalizare (găsirea unor motive care să scuze eşecul sau continuarea unei poveşti). Iată un exemplu de raţionalizare: m-am apucat de fumat nu pentru că nu mai suportam lipsa nicotinei din sânge, ci pentru că mă îngrăşam. Astfel, la fel ca un guvern corupt sau prea uşor influenţabil, liberul arbitru cedează la presiunile pe care corpul le face asupra creierului. Corpul învinge. Fumătorul fumează în continuare. Receptorii nicotinici au de lucru. Oare cât va mai rezista organismul fără să apară o problemă majoră de sănătate?

În 1972, Candance Pert – neuroendocrinolog – a descoperit moleculele emoţiei. Ea a demonstrat că există o conexiune fantastică între corp şi creier şi că, la fel ca în cazul fumatului, devenim dependenţi de anumite stări emoţionale.

Alexandru a învăţat să trăiască dependent de emoţiile date de autoritate şi control. Emoţia care îl domină este neîncrederea. Pentru acest tip de emoţii, corpul său a creat nenumăraţi receptori care au nevoie ca Alexandru să îşi creeze în fiecare zi în jurul său un mediu care să îi genereze neîncredere. La fel ca un fumător, în prima săptămână a rezistat fără doza zilnică de neîncredere, iar după a treia săptămână a început procesul de raţionalizare. „Rezultatele sunt proaste, nu îmi pot permite să mă schimb, voi munci şi mai mult…” Alegând să muncească mai mult, în acelaşi fel ca şi până acum, Alexandru a ales, de fapt, să îşi crească doza de neîncredere administrată. Liberul arbitru a fost învins, raţionalizarea a câştigat din nou, lobby-ul receptorilor neîncrederii a fost unul eficient. Neuroştiinţa ne spune că, dacă reuşim să rezistăm şase luni fără un anumit comportament, deci fără a genera un anumit tip de emoţii/substanţe în corpul nostru, receptorii se vor închide. Starea de dependenţă va dispărea. Cum reuşim să folosim aceste date concrete pe care ni le oferă ştiinţa? Cât de mult ne ajutăm unii pe ceilalţi să trecem peste aceste mecanisme ale dependenţei?

Pentru tine, cititorule, cât de mult contează ceea ce ne spune astăzi neuroştiinţa? Indiferent de context, responsabilitatea e la tine. Tu poţi opri sau continua orice proces de schimbare. Vei găsi resurse nelimitate în mintea ta, atât pentru a continua vechiul comportament, cât şi pentru a-l opri. Ce spune liberul tău arbitru?