Din teama de a nu o da de gard

Articol de: Călin Cavaleru, Managing partner, HTDI Consult

Oamenilor le displace riscul pentru că urăsc să arate lumii că sunt vulnerabili. Chiar într-o situație organizațională mai puțin plăcută, în care se așteaptă acțiuni radicale (schimbări, viziune), mulți executivi îngheață și preferă să nu miște nimic pentru că li se pare cel mai simplu, comod și relativ sigur. Când îi întrebi ce i-a făcut să nu-și asume nici un risc, își răspund nonșalant că organizația lor nu încurajează inițiativele „crețe”, că dacă stai în banca ta, nimeni nu te întreabă nimic, pe când dacă greșești ”capul îți va sta unde-ți stau și picioarele…”

Când să iei taurul de coarne și să te apuci cu adevărat de o treabă serioasă. auzi de la colegii din echipa de management care-ți vor binele: ”Nu te arunca aiurea”, ”Acoperă-ți fundul”, ”Asigură-te că deciziile importante s-au luat în gașcă”, ”Fă hârtii” etc. Un șef incompetent, care nu-și înțelege rolul în organizație, îți va cere să vii cu recomandări pentru deciziile pe care le are el de luat, la care să-i atașezi garanții indestructibile. Dacă-i spui că nu există nici o potecă fără obstacole și nici un rezultat 100% cert, se uită la tine ca la poarta nouă și se întreabă, în sinea lui, unde au dispărut cohortele de ”yes man-i” care-l însoțesc, docile, în lumea lui de vis, departe de realitatea cenușie.

Vestea proastă pentru executivii care-și doresc lauri și bonusuri pe spinarea coechipierilor entuziaști sau naivi este că management înseamnă luarea deciziilor în timp real, adesea într-un context incert, și asumarea consecințelor acestor alegeri. Deci, fuga de decizie și de risc ar fi normal să-i descalifice atât în ochii subalternilor, care înțeleg imediat cu ce fel de șef au de-a face, cât și în ochii celor la care raportează, atâta timp cât aceștia din urmă nu au o agendă ascunsă.

Cu toate acestea, destui manageri preferă să zboare pe sub radar fie pentru că nu știu deloc să lucreze cu incertitudinea și nu au obișnuința ori abilitățile necesare pentru planificarea pe termen mediu sau lung, fie pentru că…

… Se lasă copleșiți de pesimism

atunci când analizează dramatismul consecințelor acțiunilor proprii. Se concentrează preponderent pe ce ar putea să meargă prost și exagerează atât probabilitatea apariției unor probleme greu de surmontat, cât și gravitatea loviturilor ce se vor abate asupra lor personal dacă riscul se materializează. Din comoditate sau lipsă de exercițiu, nu lansează acțiuni preventive destule, nu monitorizează punerea lor în practică și se lasă, precum jucătorii de ruletă, la voia întâmplării. În același timp, subevaluează importanța câștigurilor potențiale, trecând cu prea mare ușurință peste oportunitățile mai puțin evidente și nevalorificând mai nimic din cele care se văd din avion, cu ochiul liber.

… Exagerează consecințele nereușitelor

fiind extrem de creativi în dezvoltarea scenariilor negre, de coșmar. Văd peste tot conspirații de dimensiuni epice împotriva lor. Din punct de vedere tehnic, nu stabilesc deloc măsuri de reducere a efectelor în cazul în care riscul se materializează și se văd incapabili de a gestiona eficient situația care ar putea scăpa de sub control. Aversiunea general umană față de risc este exacerbată, de cele mai multe ori, de cultura companiei care vânează greșeli în loc să premieze inovația și caută predictibilitatea cu orice preț, chiar în detrimentul performanței.

Colegii și șefii, mai degrabă politicieni decât profesioniști, contribuie și ei la dezvoltarea unei atitudini extrem de rezervate față de risc, pentru că abia așteaptă să arunce pisica în curtea celor care încearcă să schimbe câte ceva, pornind mereu, plini de entuziasm, o vânătoare complet neproductivă de vrăjitoare (vinovați) ca să-și demonstreze cât mai vizibil atașamentul față de status quo și culorile companiei.

… Își subapreciază capacitatea de a gestiona noua situație

sau de a ieși din corzi, dacă ajung acolo. Adesea, îndoielile legate de ceea ce știm să facem, câte proiecte putem duce-n spate sau care este nivelul de complexitate de la care încolo dăm în nas, ne fac să spunem pas unor oportunități rare. În cele mai multe situații, avem soluții mai multe decât anticipăm.

Am cunoscut manageri care au refuzat, la un moment dat, să facă pasul următor pe scara ierarhică din teama că nu sunt pregătiți pentru noua poziție și pentru provocările neobișnuite pe care le aducea ea. Din câte știu eu, nu li s-a mai oferit niciodată o a doua șansă în aceeași companie, iar postul a fost ocupat de o persoană mai puțin competentă, dar mai dispusă să încerce, să învețe, să greșească și să-și asume consecințele, persoană care s-a descurcat foarte bine.

… Consideră, greșit, că inacțiunea este ieftină și sigură.

Așa se face că paralizia de decizie (nu iau nici o decizie până nu sunt absolut sigur care sunt toate consecințele ei și cum mă vor afecta personal, până în cel mai mic detaliu) și cu sora ei, indecizia cronică (azi o luăm la dreapta, mâine la stânga, poimâine înapoi și după aia înainte) sunt instrumente de management frecvent întâlnite în practică, cu care unii conducători, mai slabi de înger, chiar se mândresc.

Acești oameni își spun mereu, ca să-și liniștească conștiința, că dracu nu e chiar atât de negru, că dacă stau liniștiți și așteaptă, ceva sau cineva (divinitatea) va interveni și va modifica lucrurile în favoarea lor. Deși nu au nici un argument viabil, ei cred cu tărie că o să meargă mai bine. Nu schimbă niciodată nimic, dar speră că firma va vinde brusc mai mult, risipa de timp și de resurse va dispărea ca prin minune, șeful autocratic va deveni pâinea lui Dumnezeu, vor primi, fără să ceară, un job mult mai interesant și vor câștiga mai mulți bani decât pot nevestele lor să cheltuiască…

Așa își mențin încrederea că inacțiunea este cea mai bună soluție și stau în mediocritatea călduță a confortului aparent până când firma dă faliment sau nebunul care conduce ospiciul îi dă afară cu brutalitate și nepăsare. Mânați de nevoia de a alege drumurile cele mai sigure și de teama de a-și asuma riscuri, mulți ajung să trăiască o viață de frustrări pe care nu și-ar fi imaginat-o niciodată ca fiind posibilă.

Când ne gândim la reușita în business merită să avem în vedere că nu există nici un lider de succes celebru pentru felul în care știe să evite să ia decizii, ezită tot timpul sau se răzgândește de şapte ori pe zi asupra direcției companiei. Să te arunci în prăpastie cu capul înainte nu este cea mai bună cale să te remarci în afaceri, dar asumarea inteligentă a riscurilor face parte din joc și nu poate fi evitată la nesfârșit. Mergând mereu pe drumul cel mai sigur, sacrifici creșterea pe termen mediu și lung a companiei, iar tu – liderul ei – te transformi într-un umil contabil al dezastrelor pe care le privești neputincios. Nimănui nu-i place să urmeze un șef lipsit de curaj, pasiune, viziune, care se ascunde de propria umbră din dorința de a nu greși.

Îți propun, distinse conducător de oști, ca data viitoare când ai de luat o decizie importantă pentru viitorul echipei tale, să te întrebi ce te-a mânat cu adevărat în luptă: teama de a nu o da de gard sau dorința de a obține rezultate excepționale? Și după ce-ți răspunzi, gândește-te că poți clădi un viitor luminos, ție și companiei, doar fiind hotărât și acționând curajos. Ferește-te mai mult de regrete decât de greșeli!