„Nu ne mai vinde nouă textele lor! Vinde-le lor textele noastre!”

creativitate

Cu mai mulţi ani în urmă, când marile firme de consultanţă abia veniseră în România, am avut parte de o întâmplare „mică”, dar hotărâtoare.

Lucram în firma respectivă după o scurtă şi folositoare experienţă într-o instituţie de stat. De altfel, cunoştinţele de legislaţie dobândite acolo şi faptul că veneam din interiorul acelui sistem au contat, probabil, mai mult decât firavele mele cunoştinţe de limba engleză. Ca să aveţi o idee mai clară despre cât erau de firave, vă spun doar că prietena mea, care-mi ţinea pumnii în timpul interviului de recrutare susţinut cu un manager englez, a fost uimită văzând că am rezistat aproape o oră, imaginându-şi că am reuşit (cumva) să conversez. Adevărul este că a vorbit mai mult englezul… Din fericire, anticipând o mare parte a întrebărilor, îmi prefabricasem răspunsurile cu dicţionarul alături şi, pur şi simplu, le învăţasem pe de rost.

La puţin timp după angajare, am avut prima mea experienţă marcantă, ca proaspăt consultant. Trebuia găsită o soluţie legală la solicitarea unui client, iar legislaţia nu părea prietenoasă. Un alt şef (de data aceasta, român) m-a chemat să-mi spun părerea, punându-mi astfel competenţa în slujba companiei.

Am început să recit articolele care se potriveau cazului cu pricina, fără să prezint vreo soluţie (cred că nici nu captasem ideea asta). Pur şi simplu, explicam cu convingere şi argumente legale de ce „nu se putea rezolva solicitarea clientului”. Eram convinsă că asta se aştepta de la mine: să ştiu foarte bine legea şi să detectez articolele aplicabile în acel caz. Apoi, să examinez cu rigurozitate dacă situaţia clientului se încadrează în tiparul relevat şi să dau verdictul: „Se poate” sau „Nu se poate”. Iar cazul respectiv se încadra, după opinia mea fermă, în categoria „Nu se poate”.

Exasperat de atitudinea mea inflexibilă şi gândind (poate) că a făcut o achiziţie neinspirată, şeful respectiv mi-a spus: „Nu ne mai vinde nouă textele lor! Vinde-le lor textele noastre!”

Şocul a fost complet. N-am habar ce spunea privirea mea în momentul acela sau dacă am mai dat vreun răspuns. Bănuiesc că am zis „Ok” şi am ieşit din biroul lui, neavând nici cea mai vagă idee dacă şi cum voi reuşi să o scot la capăt.

Cea mai importantă etapă din procesul dezmeticirii a fost cea în care am înţeles că trebuia să fac lucrurile pe dos. Simplu, nu? Doar că nu pricepeam cum s-ar putea ca lucrurile astea „pe dos” să fie şi în acord cu legea.

Aşa că am început să-mi accesez „rezervorul de creativitate”. Am pus sub semnul întrebării formulări care nu păreau interpretabile, descoperind nuanţe ale aparenţelor, corelări oportune şi chiar răsturnări de reguli, în situaţii speciale. N-a fost uşor… Să inversezi polaritatea sistemului de gândire cere ceva efort.

În cele din urmă, în aceeaşi lege, am descoperit formulările potrivite pentru a susţine că „se poate”. Cum le-am găsit? Cu întrebări – fitil: „De ce nu?”, „Cum aş putea să…?” Aşa am făcut loc pentru îndoială, de obicei „nepremiată” (nu îi apreciem pe cei nesiguri, şovăitori). Chiar, de ce ocolim îndoiala? Pentru că avem nevoie de certitudini, chiar şi temporare, ca să obţinem o stare de siguranţă, o minte (cât de cât) liniştită şi o direcţie clară. Atunci, ca să putem înainta, alegem un set de adevăruri, compatibile cu experienţa acumulată. Şi ce-i rău în asta? E bine, nu? Aş zice că da, până la un punct: cel începând de la care certitudinea (temporară) devine solidă, rigidă, opacă. Atunci când ne trezim apărându-ne cu înverşunare ideile, luând drept atac personal păreri contrare sau doar diferite.

Cum s-a finalizat povestea?

Am reuşit să „le vând lor textele noastre”, constatând că nici măcar nu era ceva rău. Nu era vorba despre vreo păcăleală. Nu mi-ar fi plăcut asta… Era vorba despre a merge dincolo de ceea ce părea evident. M-am sprijinit, în primul rând, pe orgoliu şi încăpăţânare („Cum să recunosc că nu ştiu? O să mă descurc eu cumva…”) dar, punctul de cotitură a fost acceptarea ideii că lucrurile pot sta şi altfel decât vedeam eu atunci. Iar „altfel”  nu înseamnă neapărat mai bine sau mai rău, corect sau incorect. Înseamnă, pur şi simplu, o realitate la care ai acces dacă renunţi, pentru moment, la „judecăţi”. Dar nu la judecată…

(Foto: gauge opinion, www.flickr.com)

De acelaşi autor: La răscruceFeluri de supărări. Remedii

  •  
  •  
  •  
  •  
  •