Măștile cad În Vestiar

Alina Duna a părăsit mediul corporatist pentru a deveni antreprenor tocmai atunci când criza economică începea să se manifeste, în 2008. Pe lângă firma de comunicare în afaceri pe care o deţine, la sfârşitul anului trecut, a creat şi conceptul În Vestiar, o platformă de cursuri şi conferinţe susţinute, printre alţii, de Oana Pellea, Dan Puric şi Adriana Săftoiu.

Totul a pornit de la convingerea sa că, în spatele măştilor sub care ne ascundem, se află emoţii pe care am uitat să le trăim. Uşa deschisă către Vestiar este invitaţia la autenticitate.

De câtă vreme există şi cum s-a născut În Vestiar?

În Vestiar s-a născut în octombrie 2011. N-are încă o istorie, dar are o poveste.

Am întâlnit oameni care, odată plecaţi din funcţiile lor, păreau că tocmai se confruntă cu sfârşitul lumii: nu-şi mai vedeau nici un viitor, ca şi cum în afara multinaţionalei nu mai exista nimic. Uimitor!

Am mai auzit şi de altfel de situaţii, în care, la doar patru luni de la naşterea copilului, mamele au revenit la serviciu pentru că nu mai suportau să stea acasă! Cum adică?! Să ai privilegiul să fii mamă şi să-ţi laşi copilul la numai patru luni, ca să te urci pe tocuri, să te îmbraci în taior şi să te plimbi prin companie… Mie mi se pare o formă de îndepărtare de condiţia ta de om. Pe de altă parte, aceiaşi oameni se plâng de stres, de oboseală, de lipsă de timp, de şefi, de colegi…

Observând toate acestea, mi-am zis că trebuie să inventez ceva care să le fie de ajutor acestor oameni. Am organizat nişte sesiuni de coaching. N-am avut chiar rezultatele pe care le aşteptam. Coaching-ul a funcţionat şi funcţionează şi acum doar pentru cei foarte deschişi. Mi-am dat seama că îmi trebuie altceva. În acel moment, am redescoperit-o pe Oana Pellea şi pledoaria sa pentru trăirea unei vieţi autentice.

În ce a constat redescoperirea Oanei Pellea?

Cu mai mulţi ani în urmă, am ­auzit-o, în cadrul unui training, pe Oana Pellea povestind despre oamenii care nu ştiu să „se locuiască”. A fost o revelaţie pentru mine să constat că nu ştiu să fiu prezentă mereu în viaţa mea, că în cea mai mare parte a timpului alerg după viaţa mea. „Viaţa te trăieşte sau o trăieşti tu pe ea”, zice Oana. A fost un moment de făcut alegeri. Întâlnirea de atunci cu Oana Pellea şi cu ideile ei despre cum suntem şi cum trăim a avut un efect hotărâtor asupra mea. Mi-am propus atunci să ofer şi altora şansa de a o asculta pentru a se descoperi astfel. Eu cred foarte mult în oameni ca Oana şi în efectul benefic pe care-l pot avea asupra celorlalţi. Şi nu e vorba doar despre mine: văd transformarea şi în cursanţii care se lasă seduşi de această aventură a ceea ce ar putea să fie.

Ce fel de conferinţe / cursuri ­există În Vestiar?

Toate întâmplările din Vestiar sunt construite în jurul performanţei în comunicare. Toate sunt despre cum să te comunici tu pe tine celor din jur: prin emoţie – cu Oana Pellea, prin non-verbal – cu Dan Puric, prin discurs corect pregătit – cu Adriana Săftoiu, prin scris – cu Chris Simion, prin bucurie şi entuziasm – cu Marius Manole, cum să creezi relaţii – cu  Andreea Novac etc. Toate activităţile din Vestiar te ajută să te gândeşti la tine, să te întorci la tine şi abia de aici să te uiţi la cel din faţa ta şi să te gândeşti cum poţi tu să-i oferi o informaţie.

Oferta de conferinţe s-a construit pornind de la notorietatea Oanei Pellea şi a lui Dan Puric sau plecând de la descoperirea unei nevoi din piaţă?

Nici una dintre cele două n-a stat la baza iniţiativei mele, nici gândul la un eventual profit. Ceea ce se întâmplă În Vestiar este un hobby, o plăcere a mea. Este şi un fel de spălare de păcate: am făcut foarte multă vreme comunicare, ­marketing, şi am vândut, uneori, lucruri care nu meritau vândute. Pe de altă parte, am urmat şi foarte multe cursuri, de toate felurile. Unele dintre ele mi-au mâncat timpul degeaba, altele mi-au mâncat banii degeaba. M-am gândit că dacă vreodată voi organiza şi eu vreun curs, o voi face onest, astfel încât să-şi merite banii daţi, iar oamenii chiar să se aleagă cu ceea ce se promite când se anunţă cursul. Este vorba despre calitatea şi competenţele celor care livrează trainingul. De la acest decalaj între ceea ce se promite şi ceea ce se oferă a venit hotărârea mea ca În Vestiar să aducă doar oameni foarte valoroşi. Nu neapărat cunoscuţi, cu renume, dar foarte valoroşi în sfera lor de competenţe şi care îndrăznesc să fie ei înşişi. E adevărat că nume precum Oana Pellea, Dan Puric sau Adriana Săftoiu „vând” mai bine, dar atelierele găzduiesc şi trainer-i mai puţin notorii, dar nu mai puţin valoroşi. Sunt oameni foarte bogaţi sufleteşte, care oferă foarte mult audienţei.

Legat de audienţă, din cine e formată?

Sunt persoane care vin din proprie iniţiativă şi cei trimişi de companii. Cu toţii, indiferent de atitudinea cu care vin la început, la sfârşitul zilei, pleacă „altfel”, ca nişte oameni obişnuiţi, aşa cum ar trebui să fie, de fapt, tot timpul… Devin conştienţi de ei înşişi, îşi mai dau jos din măştile în spatele cărora se ascund zilnic… Îşi trăiesc emoţiile, se trăiesc pe ei înşişi, ceea ce este foarte bine. E natural să fie aşa.

Apropo de talente, eu cred că fiecare dintre noi suntem speciali, deosebiţi. Nu ne trebuie decât curajul de a trăi aşa cum suntem, fireşti, naturali, obişnuiţi. Cheia e să ne asumăm că suntem într-un mod anume fiecare dintre noi. Şi apoi să ne uităm bine la cum suntem fiecare. Poţi să ai surprize şi bucurii de proporţii doar căutând să-ţi dai seama ce şi cum e cu tine. Acesta este cel mai bun lucru care se întâmplă în cadrul atelierelor pe care le organizez şi unul dintre motivele pentru care fac toate acestea.

Indiferent din ce raţiuni vin oamenii şi oricât de deosebiţi ar fi în aşteptări, la sfârşit, au cu toţii ceva în comun: căutarea a ceva. Iar În Vestiar găsesc, ceea ce îmi face o mare bucurie. Chiar dacă li se poate părea că uită ce au auzit şi învăţat, undeva în ei rămâne ceva care, la un moment dat, le va folosi. Eu sunt convinsă că fac un lucru bun pentru că îi văd schimbaţi.

Cât de eficientă e afacerea?

În Vestiar nu este o afacere, ci „o facere”. N-am creat atelierele din considerente financiare sau de marketing. Tot ceea ce fac În Vestiar este pentru că aşa simt eu, pentru că aşa mi-ar plăcea mie să fie trainingurile/cursurile la care m-aş duce. N-am făcut nici un research înainte, n-am studiat competiţia şi nici nu mă interesează dacă există aşa ceva. În Vestiar, nimic nu e standard, nimic nu e strategic. Lucrurile se întâmplă de fiecare dată altfel.

Dacă nu face profit, măcar cheltuielile şi le acoperă?

Uneori, reuşeşte, alteori, nu. La nevoie, folosesc din veniturile celeilalte firme pe care o am, Pick me! up. Dar, repet, n-am făcut În Vestiar ca să câştig bani, ci de drag. În primul rând, de drag pentru viaţa mea.

Preţul de acces la atelierele găzduite de Vestiar poate fi o barieră?

Eu cred că preţul nu contează. Poate să fie 300, 500 sau 1.500 de euro. Până la urmă, nu este vorba despre bani. S-ar putea ca informaţia pe care o primesc aici să valoreze pentru unii participanţi 30.000 de euro! O întâlnire cu un om mare îţi poate schimba viaţa. Cât costă un schimbat de viaţă? Chiar şi cei mai întrebători/cârcotaşi la început, după atelier, mi-au confirmat că ar putea costa mai mult. Dar asta nu poţi afla decât dacă treci pe acolo.

Ce se întâmplă la Pick me! up?

Este o companie de publicitate prin care facem comunicare de business. Comun între Pick me! Up şi În Vestiar este dorinţa mea de a face lucrurile cât mai bine. Oamenii simt când eşti cinstit sau când vrei să-i tragi pe sfoară. Iar pe mine mă ajută foarte mult faptul că oamenii au încredere în mine.

Faceţi business instinctual, intuitiv?

Nu ştiu ce fel de business fac. Eu ştiu că propun nişte întâlniri din care fiecare îşi ia cât are nevoie, cât poate duce, cât e pregătit să înţeleagă…

Cum funcţionează, de fapt, În Vestiar?

Eu am o mie de idei. Nu mă pot ocupa de toate. Sunt proiecte pe care le organizez singură. Dar sunt şi proiecte, conferinţe, spre exemplu, pe care le lucrez împreună cu parteneri. Unul dintre aceşti parteneri este ASEBUSS-ul. Cei de acolo sunt foarte deschişi la nou, ceea ce creează o relaţie frumoasă între noi. Avem proiecte la care lucrăm împreună. Ei se ocupă de promovare, vânzare etc., iar eu vin cu conceptul şi cu personalitatea potrivită să vorbească pe subiectul ales.

Altfel, de obicei, se întâmplă aşa: ascult un om, cum ar fi Adriana Săftoiu, îmi place şi îi propun să ţină un curs. Sunt tare norocoasă că oamenii sunt dispuşi să meargă alături de mine în proiectele pe care le inventez. Aşa s-a întâmplat cu Oana Pellea, Dan Puric, ­Marius Manole sau cu Chris Simion.

Publicul atelierelor este descris ca fiind: manageri, comunicatori, avocaţi, consultanţi etc., o plajă foarte largă de ocupaţii. Ce-i uneşte totuşi, ce au în comun de vin la acest gen de training?

Ei caută ceva. Simt că pot trăi mai bine decât trăiesc acum şi vin să-i asculte pe aceşti oameni minunaţi pentru că realizează că ei ştiu mai mult. Cred că şi criza şi-a avut rolul ei: a fost ca un duş rece, mulţi s-au trezit, au înţeles lucruri. În Vestiar vin oameni care au intuit că viaţa lor aşa cum este acum nu este suficientă. Sunt curioşi să afle lucruri despre viaţa lor, vin să se înţeleagă. Pe toţi îi uneşte dorinţa de a vedea cum e şi altfel. Toţi avem nevoie de emoţii, doar nivelul de percepţie e diferit.

Eu sper că, propunându-le altă perspectivă asupra vieţii, la un moment dat, se va schimba ceva. Exact aşa cum mi s-a întâmplat şi mie cu Oana. La vremea când m-a şocat întrebându-mă dacă eu îmi trăiesc viaţa sau o las să mă trăiască ea pe mine, munceam zilnic până la unu noaptea, nu mai ştiam dacă e iarnă sau vară, nici nu mă interesa, de fapt, atât de implicată eram în proiecte. Mi se păreau minunate, le iubeam, nu-mi mai trebuia şi nu-mi mai păsa de nimic. Dar „viaţa înseamnă echilibru”! Aşa cum ­mi-am amenajat acum viaţa, totul e un amalgam frumos. Am libertatea de a face absolut ce vreau şi când vreau. Sigur că totul în viaţă se plăteşte: lucrezi în corporaţie, eşti complet captiv jobului, dar câştigi 5.000 de euro, în timp ce În Vestiar ai timp, însă nu ai bani. Dar eu prefer ceea ce mi se întâmplă acum, prefer să ştiu când au înverzit copacii.

Puteţi să-mi daţi un exemplu de consecinţă a participării la ateliere?

Da, câţiva dintre cei care au ­ascultat-o pe Adriana Săftoiu au fost atât de entuziasmaţi, încât au decis să-şi facă propriul grup de lucru în care să-şi ţină prezentările şi să se corecteze reciproc, pentru a duce mai departe experienţa dobândită. O obişnuită a atelierelor este o tânără care vine tocmai de la Bacău pentru ele.

În viitor, preconizaţi să dezvoltaţi, să ramificaţi În Vestiar?

Nu. Aici e o mare provocare: din exterior, este o oarecare presiune să-l cresc şi în alte direcţii, dar eu nu vreau asta. Dezvoltare înseamnă un sediu, o echipă mai mare, mai multă birocraţie şi bătaie de cap. Or eu nu vreau asta, eu am fugit de asta. Cel puţin, deocamdată. Vreau şi pot să fac multe proiecte, am poftă de proiecte. Totul e să am destul timp pentru toate.

Am întâlnit oameni care, odată plecaţi din funcţiile lor, păreau că tocmai se confruntă cu sfârşitul lumii: nu-şi mai vedeau nici un viitor, ca şi cum în afara multinaţionalei nu mai exista nimic. Uimitor!

Am mai auzit şi de altfel de situaţii, în care, la doar patru luni de la naşterea copilului, mamele au revenit la serviciu pentru că nu mai suportau să stea acasă! Cum adică?! Să ai privilegiul să fii mamă şi să-ţi laşi copilul la numai patru luni, ca să te urci pe tocuri, să te îmbraci în taior şi să te plimbi prin companie… Mie mi se pare o formă de îndepărtare de condiţia ta de om. Pe de altă parte, aceiaşi oameni se plâng de stres, de oboseală, de lipsă de timp, de şefi, de colegi…

Observând toate acestea, mi-am zis că trebuie să inventez ceva care să le fie de ajutor acestor oameni. Am organizat nişte sesiuni de coaching. N-am avut chiar rezultatele pe care le aşteptam. Coaching-ul a funcţionat şi funcţionează şi acum doar pentru cei foarte deschişi. Mi-am dat seama că îmi trebuie altceva. În acel moment, am redescoperit-o pe Oana Pellea şi pledoaria sa pentru trăirea unei vieţi autentice.

În ce a constat redescoperirea Oanei Pellea?

Cu mai mulţi ani în urmă, am ­auzit-o, în cadrul unui training, pe Oana Pellea povestind despre oamenii care nu ştiu să „se locuiască”. A fost o revelaţie pentru mine să constat că nu ştiu să fiu prezentă mereu în viaţa mea, că în cea mai mare parte a timpului alerg după viaţa mea. „Viaţa te trăieşte sau o trăieşti tu pe ea”, zice Oana. A fost un moment de făcut alegeri. Întâlnirea de atunci cu Oana Pellea şi cu ideile ei despre cum suntem şi cum trăim a avut un efect hotărâtor asupra mea. Mi-am propus atunci să ofer şi altora şansa de a o asculta pentru a se descoperi astfel. Eu cred foarte mult în oameni ca Oana şi în efectul benefic pe care-l pot avea asupra celorlalţi. Şi nu e vorba doar despre mine: văd transformarea şi în cursanţii care se lasă seduşi de această aventură a ceea ce ar putea să fie.

Ce fel de conferinţe/cursuri ­există În Vestiar?

Toate întâmplările din Vestiar sunt construite în jurul performanţei în comunicare. Toate sunt despre cum să te comunici tu pe tine celor din jur: prin emoţie – cu Oana Pellea, prin non-verbal – cu Dan Puric, prin discurs corect pregătit – cu Adriana Săftoiu, prin scris – cu Chris Simion, prin bucurie şi entuziasm – cu Marius Manole, cum să creezi relaţii – cu  Andreea Novac etc. Toate activităţile din Vestiar te ajută să te gândeşti la tine, să te întorci la tine şi abia de aici să te uiţi la cel din faţa ta şi să te gândeşti cum poţi tu să-i oferi o informaţie.

 Oferta de conferinţe s-a construit pornind de la notorietatea Oanei Pellea şi a lui Dan Puric sau plecând de la descoperirea unei nevoi din piaţă?

Nici una dintre cele două n-a stat la baza iniţiativei mele, nici gândul la un eventual profit. Ceea ce se întâmplă În Vestiar este un hobby, o plăcere a mea. Este şi un fel de spălare de păcate: am făcut foarte multă vreme comunicare, ­marketing, şi am vândut, uneori, lucruri care nu meritau vândute. Pe de altă parte, am urmat şi foarte multe cursuri, de toate felurile. Unele dintre ele mi-au mâncat timpul degeaba, altele mi-au mâncat banii degeaba. M-am gândit că dacă vreodată voi organiza şi eu vreun curs, o voi face onest, astfel încât să-şi merite banii daţi, iar oamenii chiar să se aleagă cu ceea ce se promite când se anunţă cursul. Este vorba despre calitatea şi competenţele celor care livrează trainingul. De la acest decalaj între ceea ce se promite şi ceea ce se oferă a venit hotărârea mea ca În Vestiar să aducă doar oameni foarte valoroşi. Nu neapărat cunoscuţi, cu renume, dar foarte valoroşi în sfera lor de competenţe şi care îndrăznesc să fie ei înşişi. E adevărat că nume precum Oana Pellea, Dan Puric sau Adriana Săftoiu „vând” mai bine, dar atelierele găzduiesc şi trainer-i mai puţin notorii, dar nu mai puţin valoroşi. Sunt oameni foarte bogaţi sufleteşte, care oferă foarte mult audienţei.

Legat de audienţă, din cine e formată?

Sunt persoane care vin din proprie iniţiativă şi cei trimişi de companii. Cu toţii, indiferent de atitudinea cu care vin la început, la sfârşitul zilei, pleacă „altfel”, ca nişte oameni obişnuiţi, aşa cum ar trebui să fie, de fapt, tot timpul… Devin conştienţi de ei înşişi, îşi mai dau jos din măştile în spatele cărora se ascund zilnic… Îşi trăiesc emoţiile, se trăiesc pe ei înşişi, ceea ce este foarte bine. E natural să fie aşa.

Apropo de talente, eu cred că fiecare dintre noi suntem speciali, deosebiţi. Nu ne trebuie decât curajul de a trăi aşa cum suntem, fireşti, naturali, obişnuiţi. Cheia e să ne asumăm că suntem într-un mod anume fiecare dintre noi. Şi apoi să ne uităm bine la cum suntem fiecare. Poţi să ai surprize şi bucurii de proporţii doar căutând să-ţi dai seama ce şi cum e cu tine. Acesta este cel mai bun lucru care se întâmplă în cadrul atelierelor pe care le organizez şi unul dintre motivele pentru care fac toate acestea.

Indiferent din ce raţiuni vin oamenii şi oricât de deosebiţi ar fi în aşteptări, la sfârşit, au cu toţii ceva în comun: căutarea a ceva. Iar În Vestiar găsesc, ceea ce îmi face o mare bucurie. Chiar dacă li se poate părea că uită ce au auzit şi învăţat, undeva în ei rămâne ceva care, la un moment dat, le va folosi. Eu sunt convinsă că fac un lucru bun pentru că îi văd schimbaţi.

Cât de eficientă e afacerea?

În Vestiar nu este o afacere, ci „o facere”. N-am creat atelierele din considerente financiare sau de marketing. Tot ceea ce fac În Vestiar este pentru că aşa simt eu, pentru că aşa mi-ar plăcea mie să fie trainingurile/cursurile la care m-aş duce. N-am făcut nici un research înainte, n-am studiat competiţia şi nici nu mă interesează dacă există aşa ceva. În Vestiar, nimic nu e standard, nimic nu e strategic. Lucrurile se întâmplă de fiecare dată altfel.

Dacă nu face profit, măcar cheltuielile şi le acoperă?

Uneori, reuşeşte, alteori, nu. La nevoie, folosesc din veniturile celeilalte firme pe care o am, Pick me! up. Dar, repet, n-am făcut În Vestiar ca să câştig bani, ci de drag. În primul rând, de drag pentru viaţa mea.

Preţul de acces la atelierele găzduite de Vestiar poate fi o barieră?

Eu cred că preţul nu contează. Poate să fie 300, 500 sau 1.500 de euro. Până la urmă, nu este vorba despre bani. S-ar putea ca informaţia pe care o primesc aici să valoreze pentru unii participanţi 30.000 de euro! O întâlnire cu un om mare îţi poate schimba viaţa. Cât costă un schimbat de viaţă? Chiar şi cei mai întrebători/cârcotaşi la început, după atelier, mi-au confirmat că ar putea costa mai mult. Dar asta nu poţi afla decât dacă treci pe acolo.

Ce se întâmplă la Pick me! up?

Este o companie de publicitate prin care facem comunicare de business. Comun între Pick me! Up şi În Vestiar este dorinţa mea de a face lucrurile cât mai bine. Oamenii simt când eşti cinstit sau când vrei să-i tragi pe sfoară. Iar pe mine mă ajută foarte mult faptul că oamenii au încredere în mine.

 Faceţi business instinctual, intuitiv?

Nu ştiu ce fel de business fac. Eu ştiu că propun nişte întâlniri din care fiecare îşi ia cât are nevoie, cât poate duce, cât e pregătit să înţeleagă…

Cum funcţionează, de fapt, În Vestiar?

Eu am o mie de idei. Nu mă pot ocupa de toate. Sunt proiecte pe care le organizez singură. Dar sunt şi proiecte, conferinţe, spre exemplu, pe care le lucrez împreună cu parteneri. Unul dintre aceşti parteneri este ASEBUSS-ul. Cei de acolo sunt foarte deschişi la nou, ceea ce creează o relaţie frumoasă între noi. Avem proiecte la care lucrăm împreună. Ei se ocupă de promovare, vânzare etc., iar eu vin cu conceptul şi cu personalitatea potrivită să vorbească pe subiectul ales.

Altfel, de obicei, se întâmplă aşa: ascult un om, cum ar fi Adriana Săftoiu, îmi place şi îi propun să ţină un curs. Sunt tare norocoasă că oamenii sunt dispuşi să meargă alături de mine în proiectele pe care le inventez. Aşa s-a întâmplat cu Oana Pellea, Dan Puric, ­Marius Manole sau cu Chris Simion.

Publicul atelierelor este descris ca fiind: manageri, comunicatori, avocaţi, consultanţi etc., o plajă foarte largă de ocupaţii. Ce-i uneşte totuşi, ce au în comun de vin la acest gen de training?

Ei caută ceva. Simt că pot trăi mai bine decât trăiesc acum şi vin să-i asculte pe aceşti oameni minunaţi pentru că realizează că ei ştiu mai mult. Cred că şi criza şi-a avut rolul ei: a fost ca un duş rece, mulţi s-au trezit, au înţeles lucruri. În Vestiar vin oameni care au intuit că viaţa lor aşa cum este acum nu este suficientă. Sunt curioşi să afle lucruri despre viaţa lor, vin să se înţeleagă. Pe toţi îi uneşte dorinţa de a vedea cum e şi altfel. Toţi avem nevoie de emoţii, doar nivelul de percepţie e diferit.

Eu sper că, propunându-le altă perspectivă asupra vieţii, la un moment dat, se va schimba ceva. Exact aşa cum mi s-a întâmplat şi mie cu Oana. La vremea când m-a şocat întrebându-mă dacă eu îmi trăiesc viaţa sau o las să mă trăiască ea pe mine, munceam zilnic până la unu noaptea, nu mai ştiam dacă e iarnă sau vară, nici nu mă interesa, de fapt, atât de implicată eram în proiecte. Mi se păreau minunate, le iubeam, nu-mi mai trebuia şi nu-mi mai păsa de nimic. Dar „viaţa înseamnă echilibru”! Aşa cum ­mi-am amenajat acum viaţa, totul e un amalgam frumos. Am libertatea de a face absolut ce vreau şi când vreau. Sigur că totul în viaţă se plăteşte: lucrezi în corporaţie, eşti complet captiv jobului, dar câştigi 5.000 de euro, în timp ce În Vestiar ai timp, însă nu ai bani. Dar eu prefer ceea ce mi se întâmplă acum, prefer să ştiu când au înverzit copacii.

Puteţi să-mi daţi un exemplu de consecinţă a participării la ateliere?

Da, câţiva dintre cei care au ­ascultat-o pe Adriana Săftoiu au fost atât de entuziasmaţi, încât au decis să-şi facă propriul grup de lucru în care să-şi ţină prezentările şi să se corecteze reciproc, pentru a duce mai departe experienţa dobândită. O obişnuită a atelierelor este o tânără care vine tocmai de la Bacău pentru ele.

În viitor, preconizaţi să dezvoltaţi, să ramificaţi În Vestiar?

Nu. Aici e o mare provocare: din exterior, este o oarecare presiune să-l cresc şi în alte direcţii, dar eu nu vreau asta. Dezvoltare înseamnă un sediu, o echipă mai mare, mai multă birocraţie şi bătaie de cap. Or eu nu vreau asta, eu am fugit de asta. Cel puţin, deocamdată. Vreau şi pot să fac multe proiecte, am poftă de proiecte. Totul e să am destul timp pentru toate.