Povestea bate orice explicaţie sau cifră

Cosmin Alexandru: Povestea bate orice explicaţie sau cifră - Interviu

Pentru că a construit şi susţine un curs de conducere prin poveste, pentru că a creat şi dezvoltat businessuri odată cu creşterea mediului de afaceri românesc şi are deja multe experienţe acumulate de povestit, dar şi pentru că este tatăl a trei copii, am ales să discut de această dată cu unul dintre fondatorii companiei Wanted Transformation, Cosmin Alexandru.

Ca părinte, unul dintre cele mai importante roluri pe care trebuie să ţi le asumi este cel de povestitor. Toţi am crescut aşa şi, poate de aceea, amintirile din primii ani de viaţă rămân cele mai frumoase.

Copiilor dvs. le inventaţi sau le citiţi poveşti?

Eu sunt o persoană mai pragmatică şi nu stau prea bine la capitolul invenţie, aşa că mai mult le-am citit alor mei. Dar i-am încurajat pe ei să-şi imagineze propriile poveşti. Când erau mici, băieţii mei aveau un oraş imaginar al lor, în care se petreceau tot felul de lucruri, pe care mi le istoriseau cu lux de amănunte. Oraşul se numea Bucimu. Nu mă întrebaţi de ce aşa sau ce înseamnă.

Pentru ei, avea sens. Era un oraş foarte versatil, viu, care le permitea să-şi imagineze oricât. Când îi încurajam eu, îşi mai intersectau eroii şi poveştile, dar, de obicei, îşi făcea fiecare propria poveste în Bucimu. Pentru ei şi pentru toţi copiii, în general, poveştile sunt importante pentru că le dau şansa, de care altfel nu se pot bucura, de a deţine controlul. În povestea construită de ei, pot decide ce personaje participă la acţiune şi cum decurge firul epic, ceea ce este important la vârsta la care adulţii decid pentru tine.

De ce ne plac poveştile când suntem mici şi nu ne mai plac pe măsură ce creştem şi devenim adulţi?

De vină pentru asta este educaţia pe care o primim. Suntem educaţi afară din poveşti, ceea ce nu e deloc bine. Suntem educaţi să gândim şi să funcţionăm, după cum spunea Ken Robinson, de la brâu în sus şi, mai precis, cu partea stângă a creierului. O educaţie de tip raţional, logic, argumentativ, rece… Ceea ce mi se pare o soluţie proastă. Poate că atunci când s-a inventat sistemul de educaţie şcolară, la începutul revoluţiei industriale, acest model avea un rost, dar acum e depăşit.

Are povestea un rol în business? De formare, de informare, de influenţare?

Povestea are toate aceste roluri, dar mai are unul, pe care îl consider cel mai important: când suntem mici, foarte mici, lumea ni se arată prin poveşti. Nu întâmplător, copiii trag de părinţi sau de bunici să le spună poveşti. Poveştile îi fac să trăiască nişte emoţii pe care le pot controla şi de care se pot bucura. De aceea, eu zic că rolul cel mai profund al poveştilor, care începe în copilărie şi continuă toată viaţa, este acela că ne face să ne pese: de subiect, de eroul povestirii şi, mai ales, de povestitor. Copiilor nu le este indiferent cine le citeşte sau spune povestea.

Or, în business, un astfel de efect nu obţii cu nici un Power Point, bullet-uri ori explicaţie. Cu nici un altfel de instrument nu-i poţi face pe oameni să le pese. Poveştile însă pot face acest lucru.

Este povestea un instrument de comunicare internă?

Una dintre iluziile corporatiste este aceea că, într-o organizaţie, comunicarea are o importantă componentă oficială. Or, comunicarea internă există oricum, ea circulă pe bază de poveşti. Oamenii îşi spun poveşti unii altora, despre alţii, indiferent dacă managementul este de acord cu asta, face ceva pentru asta, îi place sau nu. Şi nu vorbesc aici despre bârfă, ci despre poveşti, lucruri care impresionează oamenii, evenimente, situaţii sau colegi de care le pasă şi ale căror poveşti le dau mai departe. Normal că, dacă ele sunt într-o subcultură a companiei, într-o cultură informală, fiecare este spusă cum a fost auzită, iar diferenţele sunt semnificative. Dacă aceste poveşti ar fi integrate inteligent în comunicarea internă a organizaţiei, ele şi-ar putea împlini rolul formator, persuasiv, emoţional etc., toate rolurile benefice de care sunt capabile.

Altminteri, ele oricum circulă şi au viaţa lor în cultura locală. Din păcate, acest lucru nu se face, din cauza educaţiei noastre de lob stâng, raţionale. Comunicările noastre sunt, în general, mai degrabă informative, iar informaţiile nu mişcă pe nimeni. Câteodată, lămuresc pe cineva, dar şi gradul acesta de lămurire mi se pare supraevaluat de către liderii de companii. Orice poveste bate orice explicaţie.

Recursul acesta la cifre, la explicaţii reci, la argumente raţionale avansează odată cu urcarea în ierarhie. Cu cât oamenii se află mai aproape de baza companiei, cu atât poveştile lor sunt mai importante. Pe măsură ce se ridică spre vârf, oamenii le dau o tot mai mică valoare, preferând cifrele, procentele, graficele etc. Ceea ce nu-i ajută. Să fim serioşi, nimeni nu ţine minte targeturi şi procente. Ceea ce reţinem de la un loc de muncă este felul în care ne-am simţit acolo, alături de ceilalţi oameni. Se ţin minte relaţiile, situaţiile şi felul în care acestea i-au marcat.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •