Încruntare și maxilare încleștate

Era odată prin 2008, că de n-ar fi, nici că s-ar povesti… Lumea părea destul de frumoasă și, negreșit, plină de figuri nevinovate și zâmbitoare. Toate lebedele păreau albe. Mai în joacă, mai în serios, cu energie și cu chef, oamenii încercau tot felul de lucruri, care mai de care mai creative, unele de-a dreptul nebunești. O parte mergeau, altele nu. Oamenii greșeau, zâmbeau, învățau ceva și încercau din nou.

Apoi, a venit criza. Am învățat că există lebede negre și am scris proceduri să nu le credem niciodată pe cuvânt pe cele albe. Oamenii care greșeau nu mai zâmbeau, ci dispăreau. Încet-încet, încruntarea a luat locul zâmbetului. Și brusc, în cele mai tâmpite dintre organizații, zâmbetul a devenit o greșeală în sine. Cum să-ți permiți să zâmbești, să te bucuri? Asta este deja o sfidare la încruntarea generală! Mai bine ne încruntăm, încleștăm maxilarele, ne arătăm preocupați și avem grijă, mare grijă, să nu greșim. Mare atenție ce idei vă vin, că nu mai are nimeni chef de joacă.

Apropos, voi vă mai jucați? Mai încercați? Mai greșiți? Mai zâmbiți? Mai creați?