Singuri, dar împreună

Singuri, dar impreuna - Social Media

Ca orice fenomen viral, utilizarea reţelelor de socializare a pătruns peste noapte şi în corpul afacerilor. Cum ar fi putut fi ignorată şansa formidabilă de a comunica deodată cu milioane de clienţi potenţiali? Şi asta, nu o dată pe an sau pe lună, ci permanent, şi nu doar cu cei aflaţi în „magazinul” tău în acea dimineaţă, ci chiar şi cu cei care, abia treziţi din somn, îşi beau cafeaua în pat, în timp ce-şi deschid laptopul să vadă ce mai e nou prin lume…

Veţi putea citi pe larg în această ediţie a revistei despre rolul pe care social media au ajuns să-l joace în business. Veţi vedea, totul se reduce la viteză. Nu se pune problema dacă, ci cât de repede sau în cât timp.

Citește și CEO-ul şi Peştişorul de aur

Eu mă voi referi aici doar la unele aspecte de natură umană ale fenomenului „social media”. Ca una care am apucat şi scrisorile trimise prin poştă, şi telefoanele publice cu fise, am şansa comparaţiei. Pot astfel să mă mir de cât de comunicativi am devenit şi să mă întreb unde zăcea tot acest potenţial de conectivitate sau de unde s-a ivit el. Că doar nu s-au inventat rudele şi prietenii, odată cu facebook-ul şi twitter-ul?! Şi dacă tot ne-am descoperit atât de prietenoşi şi dăm zeci ori sute de like-uri pe zi, în stânga şi în dreapta, de ce nu se vede asta şi pe faţa noastră, în comportamentul nostru de zi cu zi? De ce ne place aproape orice din spaţiul virtual, oricât de puţin cunoscut ne-ar fi, şi-l înjurăm sau îmbrâncim pe cel de lângă noi, mai apropiat şi, poate, la fel de dispus să ne ceară prietenia? Uitaţi-vă pe stradă, uitaţi-vă în metrou, în trafic, în magazine! Câte feţe zâmbitoare vedeţi? Câte gesturi amabile? Câte încurajări şi aprecieri? Câte „like”-uri?

Am citit de curând, la recomandarea unui prieten, cartea intitulată „Superficialii – Efectele internetului asupra creierului uman”, de Nicholas Carr, apărută la Editura Publica. Şi ceea ce am aflat din paginile ei mi-a întărit mirarea. Se pare că, de fapt, avem o enormă nevoie de apartenenţă – numită „grupalitate” –, în numele căreia socializăm, cu vârf şi îndesat, online. Vrem să fim oriunde şi peste tot, cu toţi şi cu toate. Chiar dacă asta se face cu preţul de a rata realitatea imediată, concretă, materială şi umană de lângă noi. Lacrima de pe obrazul celei alături de care aşteptăm verdele semaforului nu contează. Dar tocmai am trimis un „smiley face” către o imagine postată de un necunoscut, reprezentând un pui de crocodil proaspăt ieşit din ou, undeva, pe un mal de râu din îndepărtata Asie.

Citește și Maşina mea nu vrea să vină iarna

Nu cumva e o fugă? Nu cumva social media reprezintă cea mai comodă cale de a exista fără să fim? Nu cumva am ales să ne deschidem toate conturile posibile în spaţiul virtual ca să-l evităm pe cel real, mai contondent, mai dureros, uneori, şi mai solicitant?…

Şi nu cumva, aşa cum se spunea în aceeaşi carte, suntem prezenţi în social media ca să fim împreună, dar, în realitate, rămânem tot mai singuri?

(Foto: VEX Robotics, www.flickr.com)