Antrenorul, preotul şi coach-ul

Vorbesc de curând cu un părinte. Ne cunoaştem de ceva vreme. Ca fiecare dintre noi, şi el îşi atribuie mai multe roluri. Este, de altfel, un renumit jucător şi antrenor sportiv al unei echipe. Nu are importanţă nici sportul respectiv, nici numele echipei, ci capacitatea de a gestiona relaţii, ştiut fiind faptul că acestea se multiplică la nivelul fiecărei persoane în parte.

Din vorbă în vorbă, am ajuns să discutăm despre cum am putea să îmbunătăţim rezultatele altora prin propriile acţiuni. Nu am nici eu o baghetă magică şi, deseori, mă simt neajutorată, mai ales ca mamă. Pe acel teritoriu se amestecă, repede şi nu întotdeauna bine, trăirile cu raţiunea, iar ceea ce iese la suprafaţă nu arată întotdeauna cum ne-am fi dorit.

Astăzi, scriu cu gândul la comportamentele sau comportamentul pe care se construieşte o relaţie aducătoare de succes. Este un gând care a venit ca răspuns la întrebarea de bază: “cum?”. Când cineva ajunge să reuşească, se spune că omul sfinţeşte locul. Dar, ca să obţină succesul, cu aceleaşi date ale problemei, omul acela a făcut ceva diferit de toţi ceilalţi.

Pentru a aduce pe cineva pe calea cea bună, a împăcării sufleteşti, sau pentru a o urca pe culmile gloriei muncii sale, nu poţi decât să modelezi “materialul” existent: însușirile sale, folositoare sau nu, calităţile, abilităţile naturale sau cele educate prin muncă, ca unice resurse de lucru.

În cazul fiecărui individ, inclusiv în cazul propriei persoane, avem de mânuit comportamente care ne pun în dificultate sau ne scot din sistemul de referinţă. Şi de fiecare dată, avem de ales între a le schimba sau a le accepta.

Cei trei eroi ai poveştii mele, antrenorul, preotul şi coach-ul, cărora li s-ar putea oricând alătura profesorul, au în comun acceptarea. Fiecare dintre ei își asumă procesul de însoțire și dezvoltare pentru tovarășul de drum. Cum reușesc ei să meargă alături cei pe care îi însoțesc astfel încât aceștia să se simtă susținuţi, călăuziți, protejați și motivați? Nu-i lucru ușor.

Am văzut la viaţa mea destui oameni care, ca şi mine, s-au luptat, au încercat şi au depus mult efort în speranţa că-i vor schimba pe cei din jur şi cu credinţa că aceasta este soluţia. Dar nici unul dintre demersuri nu le-a adus rezultatul aşteptat.

De unde am dedus că acceptarea celui cu și pentru care lucrezi, sper binele său şi al tău, este pasul definitoriu în relaţia cu el. Preotul care primeşte oameni la spovedanie nu alege cine intră în biserică. Antrenorul care modelează capacităţile jucătorului nu poate decât să-şi pună la bătaie toată priceperea astfel încât acestea să fie de folos pe parcursul competiţiei sportive. Iar coach-ul, antrenorul minţii, nu poate să judece persoana pe care o oglindeşte. Fiecare dintre ei, ca toţi cei care au decis să lucreze cu materialul uman, au ales un anume drum către reuşită.

Victoria pe care o obţii după efortul de a-l schimba pe celălalt este efemeră. Ceea ce îţi doreşti să se întâmple este ca, de la un moment dat încolo, cel pe care-l însoţeşti să înceapă să facă lucrurile altfel. Într-un astfel de moment, toate întâmplările trăite până atunci capătă un alt sens şi el singur vede clar care este soluţia şi câte alte opţiuni are. Îşi scutură de praf vechile comportamente sau le trece prin sita, din ce în ce mai fină, a noului om. Acela care va deveni prin propria-i voinţă.

O asemenea clipă înseamnă magie! Să poţi lucra mai uşor, să mergi alături, nu să alergi gâfâind. Să oglindeşti fără să te zbaţi. Să primeşti cu braţele deschise, în loc să faci efortul de a păstra pe cineva lângă tine. Ceea ce până atunci era considerat defect sau minus, acum, se aşează cuminte în lista comportamentelor folositoare. Îndărătnicia devine determinare în folosul atingerii scopului. Frica şi ezitarea se transformă în abilitatea de a ajunge la obiectiv, ocolind obstacolele şi găsind alte drumuri potrivite. Soluţiile vin la rând, numai să le alegi pe cele mai potrivite.

A accepta pe cineva înseamnă a te bucura de el, a preţui ceea ce este, în loc să-ţi doreşti pentru el altceva, mereu dezirabil. Nimic din acest exerciţiu nu este ideal, dar este o stare de bine care te susţine momentele delicate. Ştii că, orice s-ar întâmpla are o rezolvare. Ai încredere în tine pentru că ştii să accepţi şi în cel în al cărui scop lucrezi. El are toate capacităţile de a merge mai departe şi ştie că o să aibă parte şi de împliniri. Iar din acele experienţe mai dificile de care s-ar putea împiedica, ştie că o să mai înveţe ceva folositor.

Lista celor la care m-am gândit când am scris rândurile de mai sus este lungă. Sunt destui cei care au pornit pe acest drum într-un fel şi păşesc astăzi altfel. Sunt oameni dăruiţi să lucreze cu oameni, să crească în jurul lor şi să se bucure de drumul acesta, clipă de clipă. Nu o să le dau numele pentru că modestia este una dintre calităţile lor. S-ar simţi jenaţi să se vorbească astfel despre ei. Dar cred că s-ar simţi tare bine dacă ar şti că li se alătură şi alţii.

(Foto: Michael Coghlan, www.flickr.com)

Alte articole scrise de către Mihaela Feodorof: Tablou cu pereche dansând…Viaţa e un labirintSarea si piperul procesului de dezvoltareTaci!