Articol de: Roxana Teşiu, HR Head – Europe BPO, Wipro Technologies
Una dintre definiţiile coachingului se referă la acompanierea dialogului clientului, centrat pe rezultate. Cum îi stă bine oricărei definiţii, fiecare cuvânt a fost atent ales şi cercetat: coach-ul acompaniază, clientul dialoghează, dialogul este centrat, centrarea se face pe rezultate.
M-am tot „uitat” la definiţie, m-am întors la ea în mod repetat, după aproape fiecare conversaţie despre coaching, cu senzaţia că mai este ceva acolo.
„Eu vorbesc deja cu mine!”
Dialogul presupune relaţionarea prin(tre) cuvinte între cel puţin două părţi şi este, cumva, subînţeles pentru mine, ca utilizator al definiţiei, că dialogul este al clientului cu sine, în timp ce coach-ul acompaniază acest dialog.
Am testat definiţia în conversaţii cu prieteni şi cu persoane din jurul meu care nu sunt neapărat familiarizate cu conceptul de coaching.
Am descoperit astfel că dimensiunea dialogului clientului „cu sine” nu e deloc subînţeleasă, aşa cum am crezut. În bună măsură, pentru că pare banală, redată contractual, dimensiunea dialogului cu sine în coaching arată cam aşa:
„Plătesc un coach să vorbesc cu mine? Fugi de-aici, asta e foarte simplu şi fac deja, eu vorbesc cu mine, ştiu cum ar trebui să fiu şi ce ar trebui să fac.”
După consumarea intrigat – războinică a ideii „Desigur că vorbesc deja cu mine!”, în marea lor majoritate, conversaţiile despre coaching se mută înspre a pune la îndoială beneficiul pentru client:
„Ce nu ştiu deja din ceea ce ai tu să-mi spui? Uimeşte-mă, convinge-mă, învaţă-mă, ca să ştiu cum se face!”
Într-o astfel de interacţiune, coach-ul primeşte un rol activ, de expert, în identificarea soluţiei pentru client: întâi să convingă clientul despre beneficiile coachingului, apoi să se gândească la soluţii / metode de rezolvare pentru client şi să i le prezinte.
Cuvântul „acompaniere” nu trezeşte nici un interes şi trece neobservat.
Este pronunţat ca „acompaniere” şi tradus, mental, ca „ajutor”.
Ce este şi ce nu este coachingul
Coachingul este despre „a fi” în relaţie cu sinele şi despre „a face” pentru sine, acum.
Este despre libertatea şi bucuria clientului de a se explora pe sine în spaţiul unei relaţii de încredere absolută. Este despre candoarea revelaţiilor clientului în relaţia cu sine. Este despre devenirea clientului, nu despre schimbarea lui.
Coachingul nu este despre modele şi nu se hrăneşte în nici un fel din autoritatea lor. Nu este despre „a gândi cum trebuie să fii”. „A gândi” despre „a fi” este mult mai simplu şi cu potenţial de a alimenta reţete: fii aşa!, sau fii altfel! sau ar trebui să fii aşa.
Vorbim, în general, în termeni de „a gândi despre a face” sau „a şti despre a face”, pentru că şi asta e mai confortabil decât „a face”.
Aproape invariabil, referindu-se la sine, consumatorul conversaţiei despre coaching spune, la un anumit moment:
„Ştiu că nu ar trebui să fac cutare lucru şi, totuşi, continui să îl fac, şi nu ştiu cum să fac altfel”.
„Ştiu că trebuie să fac o schimbare, dar nu sunt încă pregătit, nu e momentul, aştept până voi fi pregătit”.
Suntem foarte ocupaţi să ne antrenăm în „a şti” despre cum trebuie să fim, ceea ce ne protejează faţă de „a face” şi ne ţine precaut departe de „a fi”.
Pe de altă parte, este foarte interesant de observat cum „a face” apare în conversaţii atunci când vorbim despre noi, însă nu în legătură cu noi, ci în legătură cu alţii: „el m-a făcut să mă simt prost”, „ea m-a supărat”, „el a ţipat la mine şi m-a făcut să pierd respectul pe care i-l purtam” etc.
Tot ce este în afara noastră este deja în noi. Oportunităţile sunt lângă noi şi în noi, resursele sunt în afara noastră şi în noi, şi ne scapă pentru că suntem (pre)ocupaţi cu „a gândi despre a face”.
Rulăm astfel scriptul procrastinării pentru că e convenabil, uşor de înţeles de către orice persoană cu care ne aflăm în conversaţie despre noi şi primim validare, empatie şi susţinere pentru a amâna.
Câteva note despre relaţia cu sine
Relaţia cu sine este, în ciuda simplităţii formulării, o adevărată provocare, vecină cu misticismul şi soră cu îndoiala.
Când vine vorba despre sine, tentaţia de raportare la un sine exterior-model este puternică şi se sprijină pe diversele forme de învăţare despre sine: scheme, ppt-uri, power point-uri, cărţi, articole despre cum să ai relaţii de succes, cum să-ţi schimbi viaţa până vineri, cum să fii un părinte perfect, cum să nu fii un părinte perfect, cum să devii stăpânul propriei vieţi, cum să-ţi schimbi gândirea ca să-ţi schimbi viaţa şi tot aşa.
Pe lângă descrierea sinelui exterior-model, sunt nenumărate reţete despre ce să faci şi cum să te desăvârşeşti în sensul modelului:
5 paşi simpli să-ţi schimbi viaţa până mâine, 10 modalităţi pentru a fi un lider de succes, 20 de lucruri pe care le fac oamenii performanţi, 15 căi prin care îţi creşti inteligenţa emoţională, mamă la minut, 7 metode pentru a fi propriul tău stăpân.
Ne mişcăm într-o lume marcată de o imensă presiune culturală, comercială şi educaţională în zona reţetelor şi a modelelor. Revoluţia IT a impus gândirea de tip shortcut, avem planuri de back-up pentru (aproape) orice aspect din viaţa noastră, inclusiv pentru relaţii.
Cloud-ul a introdus o schimbare fundamentală cu privire la noţiunea comun acceptată de „spaţiu”, viteza de comunicare din era digitală a modificat percepţia timpului, suntem invadaţi de modelul binar „înainte” şi „după”.
A crescut exponenţial viteza de a genera modele, în timp ce, în mod paradoxal, sub presiunea numărului foarte mare de alegeri, libertatea de a alege a scăzut considerabil, transformându-se într-un soi de paralizie.
Cunoaşterea de tip expert a devenit foarte permeabilă: intri pe Google şi găseşti răspuns pentru orice. Domenii care erau accesibile doar prin persoana expertului au devenit deschise: fii propriul tău terapeut, psihologia pe înţelesul tuturor, cum să-ţi construieşti acasă un telefon mobil, propriul post de radio sau o rachetă cosmică!
Când învăţăm despre sine, de multe ori, învăţăm despre un sine plasat în afara noastră, un sine ideal:
„Ştiu că ar trebui să nu mai iau lucrurile personal, dar nu ştiu ce mă face să reacţionez aşa.”
„Ştiu că trebuie să mă opresc din fugă, din a alerga între sarcini şi termene-limită, dar nu mă pot opri, deşi îmi doresc.”
„Ştiu că fac lucruri pe care nu mai vreau, de fapt, să le fac, dar continui să le fac şi nu reuşesc să schimb ceva!”
„Îmi doresc să ajung să iau o decizie pentru mine, dar nu pot” (ca şi cum „eu” este plasat în afara lui „mine”).
În relaţia cu sine, „a învăţa” şi „a şti” despre sine sunt coordonate folositoare atunci când, depăşind planul cunoaşterii despre modele, alegi să mergi dincolo de ele.
A învăţa oferă premisele teoretice, raţionale pentru un nou comportament, însă nu-i oferă puterea lui „a face”.
