Articol de: Irina-Gabriela Buda, redactor
Rolul unui bun manager
Acesta trebuie să fie conştient de misiunea sa de a menţine nivelul de optimism şi de implicare a membrilor echipei sale. Este bine, prin urmare, ca acesta să promoveze strategii de detectare a eventualelor probleme de acest fel, de rezolvare a lor, de prevenţie. Fiecare persoană are, desigur, nevoi şi, implicit, motivaţii speciale. În cazul ideal, conducerea organizaţiei poate ajunge să cunoască bine aceste lucruri. Dar, în general, chiar şi o perspectivă mai amplă, dar temeinică, este binevenită şi folositoare atât organizaţiei, cât şi celor care lucrează în cadrul ei. Astfel, cei mai mulţi dintre angajaţi îşi doresc:
- salarii care să le permită un trai decent şi posibilitatea de a economisi bani pentru cheltuieli adiacente (ex. concedii, achiziţionare a unor bunuri etc.);
- posibilitatea unor beneficii ulterioare (ex. pensie);
- recunoaşterea meritelor şi a importanţei rolului în organizaţie;
- o atmosferă de lucru nestresantă, pozitivă, care să permită socializarea;
- prezenţa ocaziilor de autodezvoltare profesională şi personală;
- un grad oarecare de autonomie.
Un bun manager trebuie să răspundă acestor nevoi menţinând sau sporind gradul de motivare a angajaţilor, prin acţiuni precum:
- oferirea unui cadru de lucru securizant;
- asigurarea unei comunicări transparente, eficiente (ex. feedback, teambuilding);
- oferirea de diferite bonusuri;
- organizarea de sesiuni de învăţare şi dezvoltare (training, coaching);
- deschiderea spre promovarea membrilor valoroşi ai organizaţiei;
- investiţia în proiecte care să asigure un echilibru între nevoia de relaxare a angajaţilor şi exigenţele profesionale (wellness).
Angajaţii nu îşi exprimă spontan cele mai multe dintre aceste nevoi. Astfel că una din sarcinile esenţiale ale unui bun manager, care este şi un bun motivator, constă în aceea de a oferi mijloacele prin care aceştia să se simtă liberi să comunice cu privire la aşteptările şi problemele lor.
Ce ne facem când nimeni şi nimic nu ne motivează?
Dacă ne gândim la caracterul natural al motivării şi la rolul ei, soluţia de a ieşi din acest impas pare cu totul nefirească. Ea presupune răsturnarea unei ordini naturale şi înlocuirea unei manifestări cu o alta. Mai explicit: dacă acţiunile noastre depind de existenţa – independent de noi – a unei motivaţii, să eliminăm această relaţie de cauzalitate. Dacă ele presupun o orientare emoţională spre un scop, să punem în locul ei focusul raţional.
Aceasta înseamnă crearea unei motivaţii, automotivarea întru motivare.
Lipsa entuziasmului, a impulsului spre acţiune poate avea două cauze (fiecare dintre ele cu numeroase instanţieri):
- absenţa ataşamentului pentru aceasta (nu avem nici un interes real pentru acea activitate);
- impunerea ei într-un context nefavorabil, în condiţii nepotrivite (posibilităţile de realizare a activităţii nu sunt cele mai fericite);
Automotivarea este un proces care presupune autodisciplină, efort, la început, rutină. El are, însă, un avantaj fundamental: motorul acţiunilor noastre nu mai este la discreţia unei emoţii, a unui impuls care poate exista sau nu. Acestea se pot concretiza, prin urmare, depinzând de controlul nostru, nu de o dispoziţie. Automotivarea nu este un proces natural, dar el înlocuieşte „cheful” de a face ceva cu asumarea efectivă, disciplinată, a unui gest.
Un al doilea avantaj este acela că „punerea boilor înaintea căruţei”, adică realizarea unei activităţi fără a ne simţi impulsionaţi spre a o face poate da naştere la motivaţia de a o continua sau a o repeta. Cu alte cuvinte, pofta poate veni şi mâncând.
Automotivarea înseamnă, aşadar, autocontrol, libertate de mişcare, o sporire a gradului de concretizare a proiectelor.
Nefirească, cu gustul unui medicament pe care simţim că trebuie uneori să îl luăm, ea este, poate, cea mai provocatoare, mai dificilă, mai nefirească parte a oricărei discuţii despre motivare: în loc să acţionăm în numele acesteia din urmă, investim în a ne-o crea pentru a putea merge mai departe.
Dar, gândindu-ne că ea înseamnă, în ultimă instanţă, să ajungem să depindem într-o cât mai mică măsură de bunul plac al altora, ca şi de şi al nostru, putem spune că ea reprezintă, cu siguranţă, unul dintre cei mai utili paşi pe care îi putem face pentru auzodezvoltarea noastră.
De același autor: De ce muncim în vacanţă?
