Limitele pe care mintea ni le impune pot fi depăşite

Limita e acolo unde vrei tu sa o asezi.

Acum trei ani, mi-am propus să alerg la un maraton. Acum două luni, l-am terminat pe al doilea.

Subiectul „maraton” devine foarte interesant, mai ales atunci când participi la unul. Vei constata cu surprindere că eşti unul dintre cei peste 15.000 de alergători (media de participare la maratoanele cu tradiţie). În plus, în jurul tău sunt mii de spectatori care se bucură să te vadă că alergi. Te încurajează şi te felicită. E frumos. E la modă?

Eu alerg de când eram în clasa întâi. Am fost înscrisă la o clasă de atletism, deci eram obligată să alerg. Uram sportul. Plângeam şi mă supăram la fiecare oră de educaţie fizică. Mi-am promis ca, atunci când o să fiu mare, să nu alerg… Spre norocul meu, am avut inspiraţia să mă ţin de cuvânt doar până la 25 de ani.

M-am reapucat de alergat acum 12 ani. Mă îngrăşasem tare rău. Am început o dietă şi am combinat-o cu sportul. A mers.

Partea foarte bună din toată povestea asta a fost faptul că am rămas cu obişnuinţa de a face sport. Mai exact, cu plăcerea de a alerga 10 km aproape în fiecare zi. Bineînţeles că nu am putut să menţin ritmul acesta sănătos: au fost perioade serioase de sedentarism. Dar, de fiecare dată, ceva mă chema să alerg. Realizam atunci că trebuia să alerg ca să slăbesc, dar era mereu ceva dincolo de asta. Puteam foarte bine să ţin o dietă sau să fac alte sporturi, dar am ales mereu să mă întorc la alergat.

Cum după naştere m-am ales cu multe kilograme în plus, am reînceput combinaţia de dietă cu sport. De data aceasta, am vrut ca totul să fie făcut în mod ştiinţific, aşa că mi-am ales un antrenor personal. Au început lungi serii de antrenamente în care ridicam greutăţi şi făceam abdomene cu mare sârg şi voioşie, dar fără pasiune. Eram extrem de fericită când, la sfârşitul orei, trebuia să mă urc pe bandă şi să alerg câteva minute, aşa, de încheiere. Asta a fost pentru Alex – antrenorul de fitness – o surpriză. Nu sunt prea mulţi elevi care să aştepte cu nerăbdare momentul ăsta. Cea mai mare parte a oamenilor se plânge sau chiar protestează la această fază a antrenamentului.

Primul maraton

Alex a avut o sclipire de geniu pentru care nu ştiu cum să-i mulţumesc mai mult şi mai bine. A venit într-o zi la mine cu un program de pregătire pentru maraton: „Ce zici? Ne apucăm de asta?”. Mi s-a părut imposibil: „Cine? Eu? 42,195 km? Nu am cum… nu! nu!”. Cu toate acestea, Alex m-a convins să încerc. În fond, ce aveam de pierdut?

Am început pregătirile şi mai serios. Aveam un rezultat de atins. Mă vedeam rupând panglica de sosire în aplauzele celorlalţi. Eram o eroină. Câţi termină un maraton? Am început să îmi folosesc corpul ca pe o resursă externă în vederea atingerii unui rezultat, să mă trezesc de la 6.30 dimineaţa ca să ajung la antrenamente, să mă antrenez cinci zile din şapte. A durat aproape un an.

Prima mea încercare de a alerga la un maraton a fost o experienţă din care am învăţat mult. Am putut să alerg doar ­30 km. M-am oprit pentru că am simţit cum picioarele mi se deconectaseră complet de corp. Puteam să respir, nu eram obosită, dar picioarele mele erau ca doi buşteni uriaşi, pe care nu mai puteam să-i mişc. Nu m-am supărat, ci, dimpotrivă, am fost foarte mândră de reuşita mea. Am tras concluzia că nu m-am antrenat destul, că trebuie să muncesc mai mult, să citesc mai multe cărţi despre cum să mă pregătesc pentru maraton şi să mă forţez mai mult ca să reuşesc data viitoare. Astea au fost învăţăturile pe moment. În timp, am reflectat la rezultatul obţinut şi am înţeles că am trăit o experienţă fantastică. M-am simţit, mi-am conştientizat forma fizică. Am înţeles că sunt mai mult decât mintea mea care, prin voinţă, mă determina să fac ceva. Am simţit că întregul, persoana care se numeşte Anne, e mult mai mult decât mintea ei.

Picioarele mele s-au deconectat de persoana mea, de parcă aveau voinţa lor proprie, şi, în loc să mă poarte spre final, m-au oprit. Mintea mea urla să continui, picioarele mele s-au încăpăţânat să se oprească. A fost frustrant, dar în felul acesta am trăit una dintre cele mai mari învăţături despre ceea ce sunt: un sistem integrat, în care mintea este doar unul dintre elemente.

Al doilea…

M-am oprit din antrenamente pentru trei luni. M-am hotărât să particip la un alt maraton pentru care m-am antrenat doar două luni şi jumătate. Am luat decizia să ţin cont de învăţătura obţinută la primul maraton. Am ales să respect ceea ce sunt ca întreg şi să alerg pentru a conştientiza mai bine acest lucru. Am încetat să mă mai gândesc că trebuie să ating un rezultat. Am încetat să mă mai gândesc la beneficiile pe care alergatul mi le aduce, la faptul că pot fi un model de voinţă pentru ceilalţi. Tot ceea ce a contat la fiecare antrenament făcut a fost cum mă simt când alerg. Am început să alerg conştient. Am simţit şi am respectat tot ceea ce fiinţa mea este în fiecare secundă de alergare .

Am terminat cel de-al doilea maraton. M-am bucurat. Nu am fost o eroină. Am fost exact ceea ce mi-am permis să fiu. Un om fericit să îşi depăşească limitele pe care mintea i le impunea. Am reuşit să fac acest lucru de-abia atunci când mintea mi-a lăsat spaţiu pentru celelalte componente ale fiinţei mele.

Şi aşa mai departe, mereu

Am continuat să alerg şi după acest maraton. Nu am respectat un program strict. M-am bucurat de experienţa fiecărei alergări, de conştiinţa de sine pe care am obţinut-o cu fiecare alergare.

Anul acesta, am terminat încă un maraton. M-am antrenat în mod profesionist, dar într-un timp mai scurt. Am fost conştientă şi mai mult de mine. Atunci când alerg, mă propulsez într-un spaţiu în care înţeleg lucruri despre mine şi despre ceea ce sunt acum.

Limita e acolo unde vrei tu să o aşezi

Sunt sigură că fiecare dintre voi aveţi acest spaţiu: când dansaţi, când pescuiţi, când ştergeţi e-mailuri… Chiar nu contează ce faci, important e să conştientizezi spaţiul în care simţi că poţi fi mai mult decât ceea ce doar crezi că eşti.

De câte ori nu ţi-ai spus (la fel cum am făcut şi eu acum trei ani, când Alex mi-a propus să alerg la un maraton) că nu poţi, că nu ai cum să faci asta? Cine te-a oprit, de fapt? Cine altcineva decât tu şi credinţele tale? Evident că mintea ta va spune că sunt multe motive pentru care nu poţi face ceva. E adevărat, dar sunt şi multe alte motive pentru care poţi face acel ceva, în egală măsură. De care parte a acestei dezbateri cu tine însuţi vrei să stai? În funcţie de ceea ce vei alege să crezi, că poţi sau că nu, exact acel lucru îl vei descoperi: cât de mult nu poţi sau cât de mult poţi. Limita e acolo unde vrei tu să o aşezi.

Poate că e la modă să alergi, să faci sport, dar cu siguranţă e ceva dincolo de asta care vine din adâncimea conştiinţei noastre colective. Din ce în ce mai mulţi dintre noi începem să înţelegem că suntem mai mult decât nevoile noastre, decât năzuinţele şi obiectivele pe care minţile noastre le impun altora. Din ce în ce mai mulţi descoperim în fiecare zi că suntem un întreg a cărui energie este infinită. Pe tine cine te opreşte, de fapt, să o pui la lucru?