de Casandra Bischoff, Executive&life coach
Când managerul mi-a spus că au nevoie de un coordonator de bar full time, am început să râd. Venisem în centrul de meditaţie pentru orice altceva decât o experienţă la bar.
Venisem pentru „work as meditation”, adică meditaţie prin muncă fizică, în care mă aşteptam să fiu singură sau cel puţin departe de oameni, să stau cu mine, să meditez, să muncesc în mod conştient. Îmi luasem hainele cele mai ponosite, pregătită să fac curăţenie, muncă la bucătărie sau grădinărit. Iar jobul pentru care aveau nevoie de mine era în centrul centrului, în cel mai zgomotos loc pe timpul serii, cel mai plin de oameni. Cum să fii meditativ într-un bar?
În prima săptămână, am muncit până la epuizare şi am alergat ca să termin treburile şi să ajung la cele trei meditaţii zilnice. Alergam la propriu înspre duş sau prânz. De cele mai multe ori, micul dejun se întâmpla între două espresso lungi cu gheaţă şi un smoothie cu wheatgrass.
Într-o zi, unul dintre facilitatorii din centru mi-a spus cu un ton glumeţ, dar foarte direct, că barul nu este firma mea şi că, în esenţă, nu am nici o misiune acolo, decât să meditez. A doua zi, managerul centrului m-a chemat la el şi m-a rugat să îi spun direct dacă nu cumva este prea mult ceea ce mi-am asumat să fac, pentru că nu mă mai vede bucurându-mă.
Lacrimile au ţâşnit instantaneu. Barul nu fusese aşa de curat poate niciodată, începusem să creez, în sfârşit, ordine, oamenii veneau cu plăcere în fiecare dimineaţă să îşi bea cafeaua. Iar ei vedeau doar că nu mă bucuram şi că eram obosită. Normal că eram obosită! Era mult de muncit, iar voluntarii care veneau să ajute, deşi erau foarte drăguţi, nici unul nu putea ţine lucrurile în ordine, aşa cum o făceam eu. Nu aveam încredere, nu puteam să las banii pe mâna lor, mereu găseam mizerie şi lucruri de reparat după turele lor, unele lucruri dispăreau, altele nedorite apăreau.
Am plâns două zile. Simţeam furie, pentru că nu ştiam cum să fac lucrurile altfel, dar şi tristeţe şi singurătate. Am stat cu lacrimile mele fără a fi distrasă, cu sprijinul tăcut şi prezent al prietenilor din centru şi al meditaţiei.
Într-o seară, când alergam ca de obicei spre duş, mi-am dat seama că voi întârzia din nou la tura de bar de 30 de minute dinaintea meditaţiei de seară. Ştiam că lumea este deja acolo, la bar, şi mă aşteaptă. Am decis să îmi fac duşul. Asta este, mi-am spus, voi întârzia 15 minute. Unii oameni vor fi frustraţi. Mi-am făcut duşul în linişte şi apoi m-am îndreptat spre bar, fără grabă. Spre uimirea mea, la bar erau deja două persoane din echipă care serveau de 15 minute. Totul era în regulă. Lucrurile se ordonaseră de la sine.
O săptămână mai târziu, managerul centrului de meditaţie mi-a oferit cel mai frumos compliment: „Este incredibil cât spaţiu ai creat la bar. Oamenii vin cu plăcere nu numai să bea o cafea, dar vor neapărat să fie şi barmani”…
Ce se schimbase între timp? Faptul că m-am relaxat şi am avut încredere. Am avut încredere că barul merge foarte bine şi când nu este ordinea mea acolo. Am decis să am grijă de nevoile mele mai mult decât de bar şi să mă bucur de fiecare moment al şederii mele în centru. Să mă bucur de viaţă şi de mine.
Şi atunci când m-am „retras” din centrul barului ca să stau mai mult în propriul meu centru, în interior, când m-am relaxat şi când, în sfârşit, am înţeles ce înseamnă să meditezi oriunde te afli, indiferent ce faci, viaţa m-a răsplătit. Nu a mai fost nevoie să muncesc atât de mult, am început să mă bucur cu adevărat de ceea ce trăiesc, iar cei de lângă mine au început să intre în spaţiul creat la bar, să se bucure şi ei de o experienţă inedită de „work as meditation”.
