Mont Blanc – Expediția Luxoft din iulie 2012

Mont Blanc – Expediția Luxoft din iulie 2012

Cosmin Pătlăgeanu, Marketing Manager, Luxoft România

Încredere, spirit de echipă, susținere, reușită, energie – toate acestea sunt condițiile minime pe care o echipă trebuie să le îndeplinească înainte de a-și stabili ca obiectiv escaladarea unui vârf cum este Mont Blanc.

Pentru început însă, iată câteva date interesante. Având o altitudine de 4.807 m, Mont Blanc este cel mai înalt vârf din vestul Europei. Deşi ca dificultate nu este muntele cel mai greu de abordat din Alpi, el rămâne o încercare serioasă, care te poate surprinde oricând. De altfel, nu este recomandată încercarea de escaladă fără un antrenament serios și fără câteva vârfuri de peste 4.000m „bifate” înainte. Cu alte cuvinte, nu încercați asta singuri acasă!

Trei colegi din compania Luxoft – Ionuț Orbeșteanu, Mihai Ușurelu și Cristi Constantinescu – au început să se pregătească cu opt luni înainte. După ce au stabilit traseul, cel clasic, au trecut la antrenamente, fie alergări și fitness, fie – exercițiul cel mai important – ture pe munte.

Precum orice proiect cu șanse reale de reușită, expediția avea nevoie de un buget, de planificare, de pregătire. Dacă planificarea a fost relativ ușor de realizat, iar traseul stabilit, echipa entuziasmată trebuia susținută financiar. Cucerirea vârfului Mont Blanc este despre limite, despre depășirea lor, despre dorința de a reuși, despre adaptare și perspectivă.

Toate acestea sunt, de altfel, valori ale Luxoft, iar faptul că cei trei și-au propus un astfel de obiectiv și l-au atins constituie o sursă de inspirație.

Cu toate că nu era un proiect inițiat de către companie, ne-au cucerit cu entuziasmul lor și ne-am străduit să-i susținem în aventură.

Puşi să descrie experiența lor pe Mont Blanc, cei trei au spus un lucru cel puțin interesant: „În total, expediția a variat de la distractiv la puțin periculos, însă, în final, a fost una remarcabilă”.

Provocările

Ruta clasică, cu un nivel tehnic de dificultate nu foarte mare, prezintă câteva pericole obiective: vremea instabilă şi faimoasa Alee de Popice – Grand Couloir –, care întâmpină uneori aventurierii cu avalanșe de pietre. Colegii noștri au decis să plece în expediție în Alpi la începutul sezonului, în iulie. Pentru a păstra cât mai mult sentimentul de escaladă autentică, cazarea a fost asigurată în corturile din dotare, nu în refugiile cu personal din administrarea Clubului Alpin Francez (de altfel, foarte aglomerate).

Iată cum descrie Ionuț Orbeșteanu primii pași în aventura lor: „Beneficiind de susținerea Luxoft, angajatorul nostru, am terminat toate pregătirile până pe 2 iulie, când am plecat spre Saint Gervais via Milano. Ziua următoare, spre seară, deja instalasem tabăra la Tête Rousse (3.100 m), după un drum cu celebrul Tramway du Mont Blanc și aproape patru ore de urcare pe poteci șerpuite.”

După o dimineață senină, au început ascensiunea către al doilea popas, refugiul Gouter (3.817 m). Veștile bune începuseră să apară, prognoza meteo era confirmată: la Tête Rousse urma să fie senin! Luând doar strictul necesar – saci de dormit, saltele de expediție, butelii de gaz butan, arzătoare, câteva provizii și îmbrăcăminte tehnică –, au plecat către popasul următor.

După o noapte petrecută sub vârf, în refugiul Vallot, la o altitudine de ­4.300 m, urma plecarea spre vârf dimineața devreme, în jur de ora 5, când zăpada este ceva mai rezistentă. Dacă totul funcționa conform planului, puteau coborî înapoi la Tête Rousse până seara. O decizie oarecum riscantă, pentru că timpul petrecut la altitudine de 3.000 m era prea scurt, aclimatizarea de doar o singură noapte fiind insuficientă. De regulă, aclimatizarea insuficientă înseamnă dureri de cap și greață, tot ce nu ți-ai dori când escaladezi un vârf.

Obstacolele

Un prim obstacol era „Grand Couloir”, un pasaj de aproape 100 m, un coridor expus, în care au loc cele mai multe accidente de pe ruta aleasă. Soarele topește gheața, ceea ce poate declanșa veritabile avalanșe de pietre. Din fericire, traversarea culoarului la prima oră s-a petrecut fără evenimente. Refugiul Gouter îi aștepta cu un ceai fierbinte și binefacerile civilizației.

Au urmat o scurtă pauză la Gouter, cei trei urcă 1.000 m, traversând un mic ghețar și ajungând spre seară la refugiul de urgență Vallot.

Refugiul Vallot este unul minimalist, asigurând numai condițiile strict necesare pentru a traversa o situație de urgență. Este, de altfel, ultimul popas până în vârf.

„Noi eram relaxați și încrezători. În dimineața următoare trebuia să fim pe vârf, apoi să coborâm și să sărbătorim cu un pahar de vin. Ne gândeam ce am mai fi putut face înainte de plecare: să vizităm ­Chamonix, să urcăm pe Aiguille de Midi. Cu tot entuziasmul, lipsa aclimatizării a început să se manifeste, iar noaptea a trecut destul de greu.”

De regulă, într-o dimineață cu vreme frumoasă, poteca spre vârf devine un convoi de luminițe – lanternele alpiniștilor care urcă. În dimineața aceea însă, numai două sau trei grupuri cu ghizi, în total sub 10 oameni, au ajuns în refugiu. După ce au evaluat condițiile, aceștia au decis să abandoneze tentativa de a ajunge în vârf și au coborât.

Vizibilitatea redusă și vântul ce bătea cu putere i-au determinat să aștepte până spre prânz. Dacă vremea nu se îmbunătățea, varianta optimă ar fi fost să coboare. Însă, deja nu mai era o opțiune. Poteca înapoi către Gouter dispăruse și, dacă s-ar fi rătăcit de refugiu într-o furtună, situația ar fi devenit critică. În refugiu, situația nu era periculoasă: aveau sacii și îmbrăcămintea tehnică, provizii, gaz și arzătoare pentru a putea face apă, lucru esențial. Erau practic blocați la o oră și jumătate sub vârf și la aproape o oră de civilizație. După o conversație cu jandarmeria montană, au aflat că prima oportunitate către vârf era peste două zile.

Cât de mult contează psihicul? „Dacă erai bine din punct de vedere fizic, te întrebai dacă pregătirea și efortul financiar au fost în zadar. Dacă erai insuficient aclimatizat, te confruntai cu grețuri și migrene serioase, pe care medicamentele le ameliorau doar temporar. Sunt sigur că fiecare dintre noi a derulat sute de variante, scenarii și amintiri. Mai mult, buteliile cu gaz erau aproape goale. Cred că fiecăruia i s-a confirmat astfel ceva ce știa deja: când ești izolat sau într-o situație delicată, îți dorești să fii înapoi acasă și să-ți fie bine. Când ești acasă și când totul e bine pentru mult timp, ți se face din nou dor de aventură, riscând, bineînțeles, să ajungi din nou în situații mai complicate.”

  •  
  •  
  •  
  •  
  •