Articol de: Alina Chirvase, Trainer, interact
Mai ştiţi povestea lui Lot şi a soţiei lui? Mie mi-a amintit-o o prietenă într-o discuţie despre schimbare. Lot şi familia lui sunt îndemnaţi de către îngeri să părăsească Sodoma, cetatea în care locuiau şi care urma să fie distrusă, dar trebuie să plece imediat, fără a lua nimic cu ei şi fără a privi în urmă. Soţia lui, însă, regretând averea la care sunt nevoiţi să renunţe într-o clipă, nu îşi poate înfrânge impulsul de a se uita înapoi şi se transformă într-un stâlp de sare.
Vorbeam cu prietena mea despre un pas pe care s-a hotărât să îl facă şi care îi va schimba viaţa profesională destul de drastic: va renunţa la o poziţie relativ confortabilă, dar fără multe perspective şi va începe, la peste 35 de ani, o altă profesiune de la zero. Povestindu-mi despre situaţia ei şi cum se simte, mi-a spus: „Mi-e teamă de ce va fi, dar nu vreau să mă uit prea mult în urmă, nu vreau să încremenesc în proiect asemenea soţiei lui Lot, cea transformată în stâlp de sare”.
Saltul în necunoscut
Ascultând-o, am început să mă gândesc la schimbare, la curajul pe care îl presupune saltul în necunoscut şi la motivele care ne determină să privim în urmă, precum şi la tentaţia de a ne întoarce. De ce privim mereu peste umăr şi regretăm – în sinea noastră sau în mod deschis – trecutul? Răspunsul pare simplu: trecutul este un teritoriu sigur, suntem ataşaţi emoţional de el şi face parte din noi.
Gândiţi-vă la experienţa pe care aţi acumulat-o până acum, la confortul gesturilor şi al acţiunilor familiare. Trecutul este ca o casă pe care o cunoaştem foarte bine – am locuit în ea ani în şir, îi ştim fiecare colţişor. Este, uneori, chiar refugiul nostru, locul în care ne retragem cu imaginea idilică a lui „pe vremea aceea, lucrurile stăteau altfel”, pentru a ne recăpata stima de sine şifonată de vreun adevăr prezent mai greu de acceptat. Ancorarea în trecut mai este tentantă şi pentru că amintirea emoţiilor de atunci – „un atunci” deseori nedefinit, retrăit într-o lumină pozitivă – creează o legătură puternică ce ne ţine pe loc şi trezeşte în noi, inconştient sau nu, teama de suferinţă. M-am hotărât să schimb ceva. Sau, şi mai dramatic, schimbarea a venit peste mine, fără ca eu să cer sau măcar să anticipez asta. Oare voi fi capabil să îi fac faţă? Oare tot ce am învăţat şi am simţit până acum este suficient pentru a mă conduce în siguranţă spre celălalt mal?
Sacrificiul de a-ţi tăia rădăcinile
Vă amintiţi cum, după instalarea crizei, au fost destule voci care vorbeau despre perioada următoare ca despre ceva temporar, până la „revenirea la normalitate”? Dar lucrurile niciodată nu revin la starea iniţială şi este fascinant cum, în ciuda evidenţei, continuăm să întreţinem iluzia că, mai devreme sau mai târziu, ne vom întoarce la ce a fost, exact cum a fost!
Mai mult decât o casă şi un refugiu, trecutul este chiar o parte din noi şi poate acest lucru îl face cel mai greu de lăsat în urmă. În fiecare zi, mă definesc şi redefinesc prin prisma a ceea ce am realizat, a educaţiei pe care am primit-o (sau mi-am dat-o), a oamenilor întâlniţi de-a lungul drumului. A renunţa la trecut e ca şi cum mi-aş tăia rădăcinile şi aş rămâne în bătaia vântului, nesigur şi lipsit de apărare. Fie că ne dorim schimbarea şi o căutam conştient, fie că o lăsăm să ne surprindă şi să se întoarcă lumea cu susul în jos, acesta este sacrificiul care ni se cere, dacă nu vrem să rămânem împietriţi în mijlocul câmpiei, privind neputincioşi cum averea strânsă până atunci se mistuie în focul prezentului.
Cât de mare sau mică e casa bunicilor?
Oare, într-adevăr, asta trebuie să facem? Să tăiem orice legătură cu trecutul pentru a fi capabili să acceptăm şi să implementăm schimbarea? În acest sens, povestea lui David Hoffman, fotograf şi realizator de documentare, poate fi grăitoare. Într-o prezentare emoţionantă, el povesteşte despre încendiul care, în 2008, i-a distrus casa şi munca de o viaţă, dar şi despre hotărârea lui de a culege rămăşiţele de filme şi fotografii şi de a le recompune într-un nou proiect, în încercarea „de a transforma ceva rău în ceva bun.”
Din fericire pentru noi, rareori suntem nevoiţi să trecem prin momente atît de dramatice. Dar nu este mai puţin adevărat că, adesea, traversăm perioade de ruptură. Şi-atunci, nu trebuie neapărat să dăm foc singuri trecutului sau să îl uităm cu totul. Poate este suficient să nu privim în urmă acum, când ne-am angajat pe un nou drum. Trecutul continuă să ne definească, împreună cu proiecţiile noastre despre viitor. Făcând o schimbare, nu tăiem rădăcinile, cât le luăm cu noi şi le replantăm în alt sol. Şi da, este dureros. Dezrădăcinarea presupune întotdeauna şi o renunţare. Dar, de cele mai multe ori, imediat ce realizăm că locul pe care l-am lăsat în urmă nu mai este refugiul cunoscut, ci un teritoriu de-acum inaccesibil şi că singurele drumuri deschise se întind în faţa noastră, puterea de a continua vine de la sine. Iar mai târziu, putem revizita acest loc, dacă asta vrem. Vă amintiţi casa bunicilor şi cât de mari păreau toate pentru copilul care eram atunci? Vă este cunoscută surpriza de a constata că acum totul este mult mai mic decât vă aminteaţi? Este firesc să simţim un pic din nostalgia vremurilor de atunci. Dar nu este la fel de minunat şi să ne dăm seama cât de mult (şi de frumos) am crescut?!
Alte articole scrise de către Alina Chirvase: Şi diversificare și specializare
